Angela merge mai departe

O apariție ciudată: albumul „O poveste – Jurnalul artelor”. Povestea în sine, cât se poate de reală, s-a petrecut între anii 1982-1989. Mai poate interesa acum? Ba bine că nu, mai ales că-i complet uitată. Și eu am uitat-o, deși, într-un fel, fost-am implicat.
Memorăm, cu sau fără voia noastră, sumedenie de episoadele triste, amare, neplăcute, spre a da prea lesne uitării capitolele care, cu un clișeu gazetăresc, le-am putea numi „pozitive”. Încă mai funcționează prejudecata că tot ce s-a zămislit înainte de 1989 e vrednic de uitare și hulă, cea mai expusă rămânând zona spectacolului, făptură efemeră care se mistuie în neant după ultima cădere a cortinei – darămite după scurgerea a trei decenii!
Cartea-album o scrie, asumându-și postura activistului cultural de odinioară, Angela Traian. Autoarea posedă condei exersat și-n poezie și-n proză; o anume (să-i spunem astfel) timiditate, izvorâtă din prea-plinul bunului simț, o lipsește de prestații spectaculoase în agora literelor, astfel menținându-se într-un nemeritat plan secund. Spun că-i vorba despre o carte ciudată, fiindcă își propune să resusciteze imaginea unui fapt cultural remarcabil, ce avea să se nască de 13 ori, spre a dispare precum meteorul – nu fără a lăsa niscaiva urme și azi identificabile. Este vorba despre spectacolul complex „Jurnalul artelor”, gospodărit într-o sală a Teatrului Național de Angela Traian, pe atunci instructor al Comitetului județean de cultură (și „educației socialiste”, desigur). Nu s-a voit nicicum replică la tumultuosul Cenaclu Flacăra, deși într-o anumită (mică) măsură îi putea fi asemuit, ci, mai simplu, o ilustrare concretă și convingătoare a zicalei „Nasc și-n Moldova oameni”. Despre oamenii de artă fiind vorba în primul rând.
De remarcat că, din toate cele 13 ediții, una singură (prima) a avut în sumar, pe post de articol de fond, o „tabletă de scriitor” cu evidentă încărcătură politică. Evidentă și necesară, fiindcă astfel de „prefețe” erau menite să adoarmă vigilențe, acționând ca șperaclu deschizător de sumare ce nu „consunau” deloc cu ansamblul și substanța manifestării. Situații care astăzi țin de cel mai deplin firesc îi trezeau autoarei, atunci, uimiri peste uimiri: „A fost foarte important pentru mine că nimeni din conducerea Teatrului Național nu mi-a cerut vreodată să prezint spre aprobare o schiță a programului, ori, și mai rău, un desfășurător detaliat. Că nimeni nu m-a sâcâit cu chestii de genul asta nu cred că merge, cealaltă s-ar putea să ne creeze probleme, uite, aici se vede coada unei… șopârle ș.a.m.d.” Drept pentru care Angela Traian a putut duce la capăt o construcție culturală solidă, edificată pe temelia tradițiilor ieșene (Eminescu nu a lipsit din nici o ediție a „Jurnalului”), susținută de prezența unor artiști de marcă din toate domeniile (scriitori, pictori, muzicieni etc.) și consolidată previzionar de lansări ori confirmări ale unor tinere talente care – timpul a demonstrat-o – aveau să devină nume de referință în cultură europeană. Este instructiv de parcurs spectaculoasa listă a debutanților ce au onorat rubrica „vă propunem un nume nou”, spre a-i vedea, acum, ajunși vedete cu prestigiu și box office internațional.
Important mi se pare faptul că personalitățile invitate la „Jurnalul artelor” dialogau cu publicul, la întrebările căruia aveau să răspundă Const. Ciopraga, Dan Hatmanu, Ioanid Romanescu, N. Turtureanu, Vasile Spătărelu, Dimitrie Gavrilean, Radu Negru, Dan Nasta, Liviu Suhar, Ion Baciu, Viorel Munteanu ș.m.a.
Un amănunt: la ediția din 1984, de ziua lui Eminescu, au recitat versuri dedicate Luceafărului studenți din Zair, Tanzania, Siria, Iordania, China, Iran…
Undeva, în textul albumului, autoarea sugerează ce a „mânat-o pe ea în luptă” – nevoia de a demonstra că, deși vremurile erau „bătute în pioneze, bătute în cuie, bătute în piroane ca lespezile de mormânt (…) nu înseamnă că nu ne putem permite, măcar acum, dramul de luciditate, de realism” care, (de astă dată spunem noi), să readucă din uitare gesturile generoase și cutezătoare izbutite cândva. Iar „Jurnalul artelor” asta a și fost: un act de cultură în acord cu tradițiile Iașului, o sămânță pusă în iarnă spre a rodi primăvara. Emoționant, autoarea inserează o pagină dedicată „umbrelor” zecilor de personalități ce au onorat sumarele „Jurnalului” și-s trecute acum în catastifele cerești. Barem așa să ne amintim de cei care au fost!
Cartea-i o apariție singulară și binevenită. Este scrisă cu o sinceritate ieșită din comun (de unde și apariția câtorva insulițe suspectabile de pură naivitate) și se înscrie merituos în rândul puținelor mărturii despre un „a fost odată” nu numai arid, secetos, infertil, ci, în artă, și rodnic.