Având tăria de „a crede în tragic”, cum și mărturisește cu o netrucată amărăciune, Angela Furtună, mare scriitor contemporan, în sensul că, pe lângă hăruire, posedă și capacitatea de a gândi, de a discerne, pe care numai o cultură temeinică ți-o poate da, așa cum are și disperarea de a-și face „timp pentru toate cele necesare armoniei”, fără a premedita să inventeze ceva, izbutește o dezlănțuire de prospețime, numită „La anul, la Ierusalim, o carte”, deși dezbaterea pornește de la o „irealitate datată” (în sensul receptării), de la „un mediu de difracție a luminii sufletești”, de la „jurnalele tragice” ale epocii Holocaustului, care înseamnă „în fond o literatură a ultimei salvări, un discurs al traumei, o rostire a stigmei și a sindroamelor de neadaptare la persecuție sau la totalitarism”. Dezlănțuirea de prospețime de care vorbeam se datorează, în primul rând, nonconformismului scrierii, în care mărturia, pagina de jurnal propriu, eseul și poezia se amestecă armonios, poezia inactivând riscul unei compasiuni discursive exagerate, în condițiile în care cititorul român de astăzi, tributar unei mentalități mecaniciste, încă mai pune în balanța crimei monstruoase un act de eroism umanitar sau altul, deși actul de umanitarism, oricât de exhaustiv ar fi, nu vindecă o rană și nu învie un ucis pe nedrept, ci doar păstrează teritorii de spiritualitate neafectate direct de monstruozitatea umană.
Angela Furtună și-a asumat riscul învinovățirii, pe nedrept și cu un primitivism al gândirii jalnic, de „jidovism”, de „vândută evreilor”, iar asumarea acestui risc înseamnă, iarăși, un act de eroism, atunci când te domină „ideea că ești aici și te privești în oglindă / iar ceea ce vezi / este lumea care începe cu tine și sfârșește cu ei”, atunci când realizezi că exiști, în fața tragismului existențial (tragismul ignoranței dezumanizante), „singur în absența universului și încă nenăscut”.
O aventură în spiritualitate
Angela Furtună inventariază și propune spre dezbatere trăiri decisive, idei decisive, iar pentru abordarea unei astfel de teme ai nevoie și de erudiție, și de înțelepciune, pentru că este mai presus de puterile umane să arbitrezi, de pildă, o „ciocnire” de idei Mircea Eliade – Norman Manea, în condițiile în care Mircea Eliade înseamnă un patrimoniu spiritual, iar Norman Manea – un posibil astfel de patrimoniu. Mircea Eliade nu se mai poate apăra, iar dacă nu păstrezi echilibrul în expunerea, în potențarea ideilor simetrice, riști să provoci noi dezlănțuiri de ură, compasiunea discursivă exagerată având ca finalitate iscarea fanatismelor discursive, care lesne pot degenera în imbecile fanatisme naționale.
Angela Furtună și-a construit sufletul și mintea, cărămidă cu cărămidă, pe idei vii, dinamice, pe străluminări dăruite lumii și de Paul Celan, și de Emil Cioran (ca să numim doar două repere astrale), dar și pe mărturii, deci pe literatura îndumnezeitoare a trăirilor, în condițiile în care „libertatea poate fi bucata de marmură care își așteaptă maestrul vizionar”, iar destinul uman se rezumă la faptul că „omul comun învinge întotdeauna, trăind”. Între aceste două repere existențiale, ba chiar cât se poate de lumești, profund istoricești, te poți salva prin incantație imnică, închinătoare, deși „lumea literară e bântuită numai de genializarea metafizicii”, deci de nevoia de a intra în armonie nu atât cu Cel Nenumit și Veșnic, ci cu Veșnicia lui, la care, chiar și subconștient, tot atentăm fără succes, cum precizează Blaga, de aproape o străfulgerată istorie omenească.
O fereastră spre filosofia culturii
Ne-am obișnuit să vedem în Angela Furtună doar un poet, poziționat pe scara valorilor funcție de capacitatea noastră de a discerne sau de incultura decisivă cu care dăm verdicte. Dar Angela Furtună este și unul dintre puținii filosofi ai culturii, care trăiesc în acest colț de țară, „La anul, la Ierusalim, o carte” consacrând-o ca atare. Fără îndoială, avem dreptul să-i acceptăm sau să-i refuzăm ideile, avem dreptul la o dinamică a argumentărilor, cu condiția unei înzestrări culturale pe măsură, și nu la „scenarite defăimătoare”, care să finalizeze radicalismul instinctiv al ființei umane. În fond, prin dezbatere, oamenii „ascultau împreună / tăcerea pietrei care fusese, cândva, om. / Orbiți, deopotrivă, / de înscenările armoniei, / în ora de pace și sânge a amurgului / complice”, acest recurs la un poem scris de suceveanul Norman Manea esențializând ceea ce este, de fapt, cartea Angelei Furtună, o carte de filozofie a culturii, deci și filozofie, deci și cultură.
