Ori jurnalism, ori politică”. Într-o societate sănătoasă, cu ambii pepeni sub braț, nu se poate. Acesta era principiul lui Hubert Beuve-Mery, fondatorul cotidianului „Le Monde”.
În anii ’50, înainte de a-i încredința editorialele lui Maurice Duverger (marele politolog de mai târziu), Beuve-Mery l-a luat și l-a fiert câteva luni bune în suc propriu, pentru a-i identifica spuma eventualelor ambiții politice. Dacă aceste ambiții ar fi existat, Duverger n-ar fi avut ce căuta la „Le Monde”.
– Nu visați, domnule Duverger, ca toată lumea, la o carieră de ministru sau deputat? – l-a descusut, la o cină aparent destinsă, directorul lui „Le Monde”.
Dar Duverger – prea înțelept ca să răspundă – s-a refugiat în falsa moleșeală în care ne camuflează digestia.
Așadar, a fost angajat ca editorialist la „Le Monde”, cu obligația de-a scrie 20 de articole pe an. Ce companie era atunci în presa franceză! „Le Combat” îl avea pe Camus, „Le Figaro” se lăuda cu Aron și Mauriac, „Le Populaire” cu Leon Blum…
Ori jurnalism, ori politică. Mi-am adus aminte de principiul lui Beuve-Mery, contemplându-l pe Dan Pavel, care s-a folosit de editorialul său din gazetă, pentru un loc sub sumanul mițos al lui Becali.
Dar, zic eu, cei doi erau oricum sortiți concubinajului. Becali s-a făcut cunoscut prin editorialele lui răcnite, din preludiul și postludiul meciurilor disputate de echipa pe care o mulge.
În vreme de scrierile gazetărești ale lui Pavel sunau, în urechile stăpânului Stelei, ca niște anunțuri de mică publicitate: „Analist politic sexy și fierbinte, cu obraz siliconat și maximă experiență în domeniu, ofer companie intimă domnilor generoși. Igienă maximă”.
