De cîte ori interesele mă mînă prin cartierele mai de mîna a doua din orașele țării, hoardele de copii mă copleșesc vizual și acustic. Atîta de gălăgios se manifestă ei, că și tătarii ar suspina de invidie, ascultîndu-i cu cît talent urlă.
Dar chiar și-așa, mi-s tare dragi acești tătari în devenire, aceste mici ființe ce-i asigură României un spor natural onorabil. Cînd trec pe lîngă ei, îi mîngîi pe căpșor, le dăruiesc țigări și le atrag atenția că nu-i frumos să ucidă pisici și să violeze domnișoare. Ei îmi mulțumesc de sfaturi și își văd în continuare de ucis pisici și de violat domnișoare.
Pe acești ștrengari moderni îi mai întîlnesc și pe la Spitalul „Socola”, cînd ei comit vreuna mai boacănă, și mămica vrea să-i scape de pîrnăiță. Aproape toți sunt analfabeți. Aproape toți vor fi tîlharii de mîine ai țării. Pe cîțiva nu m-am putut abține și i-am întrebat:
– De ce nu mergeți, bre, la școală? E frumos să fiți analfabeți?
Ei m-au măsurat cu atenție, cu gînd să-mi răspundă peste cîțiva ani, cu o poacă memorabilă, cînd ne-om întîlni în alte împrejurări.
După Revoluție, gîdilat în adîncul lui de bun romîn, mai tot omul s-a hotărît să-și dovedească patriotismul, procreînd. S-a gîndit el: „Mai întîi, să punem mîna și să ne înmulțim, apoi om vedea ce facem cu plozii. Dacă nu ne-or ajunge lovelele, ne-o mai ajuta și dom’ Iliescu, fiindcă-i cumsecade și inginer”. Așa s-a gîndit el, dar s-a gîndit a pagubă, pentru că dom’ Iliescu n-a vrut să-i ajute, deși, într-un fel, el și nu altcineva i-a stimulat pe cetățeni să-și exercite funcția reproductivă.
Dacă mai țineți minte, celor născuți în anii ’70 li se spunea „ceaușei”, pentru că filozoful din Scornicești spusese „Nu!” avorturilor, cum spusese „Nu!” atîtor altor lucruri. Tot așa, analfabeților din anii ’90 propun să li se spună, după numele patronului lor, „ilieșei”.
Și chiar și asta e o dovadă clară că Iliescu va intra în istorie, lucru ce-l roade mai ceva ca un ulcer la distinsu-i maț.
