„An nou, fericire nouă!” – rămâne valabil tot anul?

„An nou, fericire nouă!” – ne salutăm între noi acum, dar s-a gândit oare careva dintre noi în ce fel poate fi an nou anul acesta care vine, și de unde se va ivi ceva nou în el? Prin ce se va deosebi, de pildă, ziua de azi față de cea de ieri sau față de prima zi a anului care a trecut? Și că nu ne așteaptă aceeași rotire a zilelor și a nopților, aceeași schimbare a lunilor și anotimpurilor anului ca înainte? Ce a fost, este ceea ce va să fie: ceea ce s-a făcut este ceea ce se va face. Nimic nou sub soare! Cine va grăi și va zice: „Iată, lucrul acesta nou este”, lucrul acela s-a și făcut în anii care au fost înaintea noastră (Eccles. 1, 9-10).
Așadar, salutările noastre n-au nici un rost? Este cu neputință ca un obicei atât de general și consfințit de vechimea sa să nu aibă rost, și încă un rost adânc. Trebuie să fie ceva cu adevărat nou, în care, în ciuda vechimii care ne înconjoară, să creadă sufletul, pe care să-l caute și să-l aștepte cu încredințare și a cărui apariție să fie gata să o salute pentru orice noutate ar aduce în vreo privință.
Ce să fie lucrul acesta?
Va fi, zice Domnul, cer nou și pământ nou (Apocalipsa 21, 1). Tocmai de aceea noi, credincioșii, ceruri noi și pământ nou, după făgăduința Lui, așteptăm (II Petru 3, 13). Iată prima noutate adevărată!
Ea se va descoperi în toată slava sa de-abia după sfârșitul lumii, când totul va fi curățit prin foc – însă pregătirea pentru ea a început aproape din primele zile ale ființării cerului și pământului și lucrează de atunci (bineînțeles, în chip nevăzut pentru privirea trupească, însă văzut pentru privirea înțelegătoare a credinței). Puterile înnoitoare puse în crugul curgerii vremelnice a făpturilor sunt atât de lucrătoare și credincioase, încât Apostolul, gândindu-se la ele, a strigat astfel: cele vechi au trecut; iată, toate s-au făcut noi (II Corinteni 5, 17) – și, îmbrățișând cu privirea minții toată făptura, care gustase din începuturile înnoirii, a auzit chiar și tânguirea ei pentru faptul că nu va veni degrabă vremea când ea va lepăda haina de acum a vechimii și stricăciunii și se va îmbrăca în cea nouă, plină de viață luminoasă, strălucitoare.[…]
Trebuie să ne înnoim în noi înșine, și setea de nou va fi totdeauna îndestulată, pentru viața nouă, duhovnicească, întru Hristos Iisus este totdeauna nouă din firea sa – iar noutatea, aflându-se în noi pururea, va potoli setea de noutate. Domnul să ne învrednicească pe toți de asta! Nu vă pot dori nici un lucru mai bun pentru noul an care a venit!
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, volumul II, Editura Cartea Ortodoxă, 2007)