Amintiri din Comunism

Iarăși mă tot gândesc la informatorii organelor de stat care apărau ca lumina ochilor noul regim comunist. Mi-a picat târziu fisa, cum se spune, sigur că e vorba și de numărul neuronilor care mi-au mai rămas. Am amintit de acei informatori de multe ori. Majoritatea trăiesc pe pământ și puțini au ajuns, iarăși, în iad. Mă rog, poate că nu direct în cazanele cu smoală. Ei au fost împinși în față începând cu ianuarie 1990, chiar cu 16 decembrie 1989, în unele cazuri. Fiind împinși în față au ocupat scena politică și au dat legile care au permis fostelor organe de partid și de stat să fure bunurile făurite cu sudoarea poporului. Și ei, și urmașii cominterniștilor bolșevici s-au înfruntat din sângele și sudoarea poporului nostru muncitor. Apoi au venit corbi de prin alte părți, ce corbi, vulturi necrofagi, care au continuat jaful. Între timp, fostul nostru popor eroic cască ochii la soare și se scarpină de necazuri și de nevoi. Fiind vorba de picatul fisei, expresie care aparține jargonului, cum spun lingviștii, să fac iarăși o incursiune în actualitate. Acum mi-am dat seama că de fapt Mihail Gorbaciov, omul care a distrus comunismul și Uniunea Sovietică, inclusiv spre beneficiul nostru (drept urmare pot scrie și eventual tipări asemenea reflecții), a urmărit cu multă dibăcie aceste obiective încă din 1986. S-ar putea face unele speculații, în stil freudian, conform teoriei conspirației. Mihail Gorbaciov l-a adus la Moscova pe Boris Ielțîn, cunoscând foarte bine boala de care suferea, depresia, și tratamentul cu vodcă. L-a ridicat la început sus, apoi l-a pedepsit. Ielțîn, într-o criză agravată de depresie, a fost găsit ieșind pur și simplu din râul Moscova. Apoi a început să-l urască pe cel care-l promovase și pedepsise, desprinzând, pur și simplu Rusia de Uniunea Sovietică, în stil dostoievskian, devenind apoi președintele ei. Dacă Gorbaciov n-ar fi dorit dezintegrarea URSS l-ar fi pus prim-ministru pe Ielțîn, l-ar fi făcut adjunctul lui. Dar el a mai trecut un examen, cu multă dexteritate. Aflând că șefii armatei, KGB și alți bolșevici pregăteau decretarea stării de urgență s-a dus în concediu în Crimeea. A refuzat să aprobe decretarea stării de urgență, așteptând ca lucrurile să evolueze cum se aștepta. Miza pe reacția lui Ielțîn, care, fiind președintele Rusiei, nu mai accepta alți șefi, indiferent de soarta URSS. Și Ielțîn a înfrânt pur și simplu Armata Roșie, celebra Armată Roșie, vorbind de pe un tanc ca Lenin și Troțki. Puciul militarilor eșuând, Gorbaciov s-a întors zâmbitor, a suportat chiar jignirile publice ale lui Ielțîn și a asistat pur și simplu la destrămarea URSS, a desființat Tratatul de la Varșovia și a lăsat în aer regimurile comuniste din țările frățești, care au dispărut destul de repede. A dispărut comunismul, dar nu și comuniștii, care conduc și astăzi Rusia și toate țările frățești. În fine, toată stima pentru Mihail Gorbaciov, care ne-a scăpat de Ceaușescu, cel puțin. Dar el nu s-a amestecat în evenimentele din România la căderea lui Ceaușescu, ci alți specialiști. Adică nu KGB-ul. Totul a fost orchestrat de Silviu Brucan. Destrămarea Uniunii Sovietice intră în sfera complexității „sufletului slav”, dar și a altor suflete de alte etnii. Ceea ce au cucerit în sute de ani țarii au distrus Gorbaciov și Ielțîn. Rusia propriu-zisă a părăsit URSS, după cum am văzut, parcă sătulă de atâta teritoriu. Dacă abandonau și micile republici musulmane din Caucaz scăpau de tot răul. Numai rușii dostoievskieni sunt în stare de așa ceva. Dar asta ne-a scăpat oricum de epoca de aur. Gorbaciov merită o statuie în București, Budapesta, Varșovia, Praga, Sofia, Kiev, dar mai ales în Berlin. Fără Gorbaciov Germania mai putea sta 50 de ani nereunificată. Un alt Brejnev, în locul lui Gorbaciov, ar fi păstrat rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial cu o mână de fier. Tremura Occidentul când defila Armata Roșie la Kremlin. Dar totul e istorie. Vechii noștri bolșevici din anii 1950 așteptau cu mândrie proletară victoria socialismului în lumea întreagă, visul lui Troțki. Stalin, realist, nu credea în revoluție mondială.
Lăsându-l pe Gorbaciov cu disprețul rușilor, să reiau observația că nimeni nu citea în anii socialismului biruitor operele lui Karl Marx. Cu bărbile lor mari, mie îmi păreau în copilărie doi bătrâni de o sută de ani. Nimeni nu mi-a cerut în școală sau în altă parte să citesc măcar fragmente din Marx, Engels, Lenin, Stalin. Totuși, peste ani am luat din curiozitate un volum de Marx și l-am deschis, nimerind exact la câteva pagini unde critica capitaliști bancheri cămătari, nu însă și pe marii bandiți de peste ocean: Rockefeller, Morgan, DuPont, cei care susțineau pe umerii lor idealul imperialist, sugând sângele popoarelor. Atunci încă nu erau nici născuți unii. Marx critica alți bandiți din Europa acelor ani. Tot din curiozitate am deschis odată și o carte de Lenin, din seria de multe opere, din care am citit o pagină-două, unde Vladimir Ilici răspundea unui ziarist burghez, cu o forță polemică teribilă, trebuie să recunosc. De prin 1950 până în 23 decembrie 1989 am văzut pe frontispiciul fiecărui ziar, în dreapta-sus, celebra lozincă a lui Marx din Manifestul Partidului Comunist: „Proletari din toate țările, uniți-vă!“ Lozinca apare și acum în publicații din unele țări. Sigur că e o lozincă banală, ca toate lozincile.
Multă maculatură s-a scris, în domeniul așa-ziselor științe sociale, unde la subsol erau menționați marii dascăli, cu operele lor. Autorii erau filozofi, istorici, critici literari, scriitori, lingviști, bolșevizați în mare grad. Laureați ai Premiului de Stat, academicieni, profesori universitari, mulți foști frizeri, croitori sau chiar medici predau la Filozofie. Profesia lor de bază era cea de cominternist. Cu proletari din toate țările, uniți-vă! am trăit 40 de ani. Numai cărțile nu aveau scrisă lozinca pe copertă sau foaia de titlu. Proletarii n-au putut să se unească decât mai târziu, când s-au format sindicatele, care au fost urmate de partidele social-democrate pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dar Marx era mort deja. A trăit relativ sărac, ajutat bănește de bogatul Engels, prietenul lui de-o viață.
Fac unele mici digresiuni pentru a nu plictisi cititorii, dar revin totuși la clasica mea întrebare: ce mai fac foștii membri ai CC al PMR și apoi PCR? Am spus că mulți sunt în iad, în cazanele cu smoală, dar peceriștii mai trăiesc, bine-mersi, în infamul sistem capitalist creat cu strălucire de ei în alianță sfântă cu apărătorii intereselor României și numai ale ei, bravii lucrători ai organelor de securitate. Tovarășul Ceaușescu nu a reușit până la 71 de ani să pronunțe corect securitate. Asta a fost o ofensă adusă onorabilei instituții. N-a fost uitat, dar nu ei l-au asasinat. Asasinii președintelui Ceaușescu au fost tinerii parașutiști care au tras cu pistoalele mitralieră, dar autorii sunt de fapt unul singur, care s-a dus și el în fundul iadului. Ion Iliescu a semnat o hârtie, iar procesul a fost kafkian. Nu l-am plâns atunci pe Ceaușescu și nu-l plâng nici acum. Dar doamna nu trebuia împușcată în nici un caz. Și-a însoțit soțul și la bine și la rău. Repet, a fost o femeie devotată familiei și tovarășului ei de viață. Pe măsură ce trece timpul îi descopăr tot mai mult aspecte pozitive. Nu ea era sinistra, ci toți cei care îi pupau mâna toată ziua, viperele care au umplut-o de calomnii la falsul lor proces, ce i-a condamnat la închisoare pentru câteva luni sau ani. Oricum, Iliescu i-a grațiat rapid. Împreună cu Ceaușescu trebuiau judecați toți membrii CC al PCR. Dar hârtia ar fi trebuit să fie semnată de Corneliu Coposu, coșmarul activiștilor și securiștilor. Poporul român, tâmpit cum este el din naștere, după cum a spus însuși Emil Cioran și apoi Brucan, l-a urât din prima clipă pe bătrânul țărănist, pregătit de propaganda magnifică neocomunistă. Silviu Brucan era cu două clase deasupra tuturor activiștilor, inclusiv a lui Ion Iliescu. Eu cred că victoria totală a comunismului s-a întâmplat nu după 1946, sau la 23 august 1944, sau când au intrat în București glorioasele armate sovietice conduse de mareșalul Malinovski, comandantul frontului Ucraina de Sud, ci în decembrie 1989. Foștii membri ai CC al PCR au copii mari, oameni de afaceri, au nepoți deputați, au totul, cum previziona Nicolae Ceaușescu. Tovarășii lor de drum, apărătorii ordinii de stat comuniste, sunt specializați pe domenii: turism, farmacii, asigurări, bănci, imobiliare etc. etc. Poate că normal ar fi fost ca lagărul comunist să fie cucerit cu forța armelor de bandiții imperialiști, de pactul agresiv NATO. Da, dar exista Armata Roșie, care și ea putea cuceri capitalismul, cel sortit dispariției, conform materialismului istoric. Dar nu se putea în era nucleară, altfel Europa mai făcea două războaie clasice până în anul 2000. Oare ce fel de alianță s-ar fi făcut în Europa fără existența armelor nucleare? Evident, a început Războiul Rece între foștii învingători ai Germaniei, care a luptat singură cu restul lumii, ca la fotbal. Evident că Germania de Vest, cum a făcut-o până în 1974, revendica teritoriile pierdute, de data asta fiind total înfrântă, nu ca în Primul Război Mondial. Bătrâna Europă pare așa de cuminte și de nerăzboinică, cum n-a fost niciodată. Dar gena cruzimii războiului nu a dispărut. Războiul civil din fosta Iugoslavie, model de țară pașnică și prosperă, este edificator. Sub pojghița subțire a așa-zisei civilizații stau ascunse instinctele criminalității și luptei interspecie. Poate la furnici și la albine, tot societăți foarte organizate, se mai duc războaie precum cele umane. Nu știm care civilizație e mai mare, în ochii unui eventual extraterestru.
Ioan Pînzar