– Confesiunile publicistului, scriitorului și bibliografului IOAN PÎNZAR, fostul director al Bibliotecii Bucovinei « I.G.Sbiera »
Ședințele de partid: scorțoase, semi-mistice, pline de elan activistic și demagogie
Ceva ce nu se poate uita peste timp: ședințele de partid. Erau obligatorii. Se țineau lunar, cu ritual, cu metodă. Orice se întâmpla, ședințele trebuiau să se țină. Deveniseră aproape un fenomen natural, ca răsăritul soarelui sau ca ciclicitatea anotimpurilor. Am mai amintit de aura lor semi-mistică. Dar erau și scorțoase, pline de elan și cruzime activistă și demagogie. Uneori chiar de un comic absurd, dar și de tâmpenie. Pe vremea când lucram la ziar, înainte de ședință, glumeam cu regretatul Ștefuriuc: „hodoronc, tronc, baliverne, iată deviza lor”. Secretarul B.O.B. de la ziar, C. Borș, fie-i țărâna ușoară, activist de meserie, afișa întotdeauna un aer grav și venea pregătit special: morgă, solemnitate, ținută la patru ace. Ședința era nu numai un eveniment politic, ci și unul „monden”. Foștii activiști comuniști (ca și mulți din actualii politicieni derivați din ei) credeau că ședințele politice reprezentau forma lor de viață de societate. Cremenea conștiinței, din care săreau scânteile „iluminării” maselor. Mentalitate tipică regimurilor totalitare, unde totul era și este politizat, iar socialul și culturalul erau și ele politizate pentru a se controla conștiințele oamenilor. Din acest punct de vedere, totul se cam repetă și astăzi. Ați văzut pe cineva să se afirme în România fără politică? Gravi și solemni în epocă erau toți secretarii B.O.B ai P.C.R.. La noi, la Cultură, cel mai serios și chiar mai dur era directorul de atunci al Bibliotecii, prietenul meu mai în vârstă. La ședințe, ne privea suspicios pe sub ochelari, precum unii profesori de la Liceul „Laurian“ din Botoșani, de care îmi amintesc și acum. Cu excepția politicului, însă, în alte probleme nu prea lua el în serios lucrurile, de aceea ne și puteam înțelege de minune. Nici eu nu am luat în serios, sau prea în serios, unele din activitățile mele de o viață. Dar secretarii de partid, cei ce ne călăuzeau către viitorul de aur, trebuiau să fie serioși și gravi atunci când veneau la ședință. Pătrunși de măreția momentului ideologic. Ei oficiau ședințele precum preoții, crezând sincer că sfânta scriptură nu e la valoarea documentelor de partid și de stat sau a discursului To’arășului.. Doar eram cu toții atei comuniști. Iar în acea lume orice altă religie era oficial suspectă.
Câte, însă, nu se discutau la ședințele noastre de partid, în afara documentelor de partid și de stat, a operelor tovarășului Nicolae Ceaușescu. Se analizau, bunăoară, unele greșeli, abuzuri sau abateri mai grave ale unor membri de partid. Era vorba despre așa-zisele delicte față de Codul Eticii și Echității socialiste. Cele mai picante erau certurile publice de familie, când el sau ea călcaseră puțin pe alături iar partenerul de viață, tovarășul de cameră, venea și se plângea la partid, după care „rătăcitul” era pus în discuția organizațiilor de bază, frecat bine, ironizat și înfierat, apoi obligatoriu iertat. Divorțurile nu erau văzute cu ochi buni pe vremea aceea. Ele făceau chipurile dovada despre „imoralitatea” omului, căruia nu i se permitea să se declare „în nepotrivire de caracter” față de un partener cu acte. Căsătoriile comuniste erau privite ca instituții ale purității, un fel de împrieteniri pe viață cu tovarăși de nădejde, pentru construirea și în dormitor a epocii de aur și a omului de tip nou, un fel de robot programabil de ideologie. Totalitarismul s-a bazat pe confiscarea intimității și pe negarea personalității umane, cu bunele și relele ei. Dar nu-mi amintesc să fi fost exclus cineva din partid pe vreme aceea. Nu mai era moda autocriticii din anii 1950, când exorcizarea publică a excomunicaților atingea cote insuportabile de sadism și ponegrire, iar oamenii erau aruncați pe drumuri și excomunicați nu numai din partid ci și din societate de către cadrele activiste de nădejde. Nici măcar bețivii, sau, mă rog, cei care mai consumau alcool, nu mai erau criticați, fiindcă festivalul Cântarea României avea drept fundament la noi, în Bucovina, alcoolul. Am fost și eu un activist cultural și mă bazam pe acest fundament solid când eram pe teren. Am zis solid? Pardon, era un fundament lichid, desigur.
(rubrică îngrijită de Angela Furtună)
