Amintiri din Comunism

Revenind la expresii de acum câteva zeci de ani, unele, cu înțelesuri mai subtile, dar nu greu de descifrat, se refereau la prieteni de-ai noștri căsătoriți, mai în vârstă. Una din ele suna cam așa: „B. C. are doi morți în casă”. Alte comentarii nu se mai făceau, se subînțelegeau.
Prin 1967 vedeam primele ediții ale concursului „Cerbul de aur”. Erau organizate impecabil și transmise de TV. Evident, totul era coordonat de un talentat cineast, Tudor Vornicu. La recitaluri erau invitați cântăreți și cântărețe din Occident și chiar din SUA. Paul Anka, de exemplu. Predominau francezii și italienii. Juliette Gréco, Charles Aznavour, Enrico Macias, originar din Algeria, cu frumoasa lui melodie Soția prietenului meu. Aznavour avea două capodopere: La bohèmeși Isabelle. Rita Pavone era o micuță italiană care cânta numai de jos, de pe podeaua scenei. A fost prezentată drept bomba atomică a Italiei, deși nu a impresionat atunci publicul de la noi. Spectacolele de televiziune din anii 1960-1970 aveau o ținută deosebită, cu regizori de sunet, de imagine etc. buni profesioniști. Cine-și mai amintește noaptea întreagă din vara lui 1969 când a fost transmisă în direct aselenizarea? Erau doi reporteri: Tudor Vornicu și dr. Andrei Bacalu, plecat de mult în Israel. Interesant este că peste câțiva ani Toma Caragiu și Nicu Constantin au făcut un scheci de televiziune, parodiindu-i pe cei doi comentatori, mai ales pe Tudor Vornicu, care vorbea prea mult tot timpul, în timp ce colegul lui, cu casca de traducător, prindea puțin timp. Într-adevăr, privitorii la TV voiau să-l asculte mai mult pe traducător. Ar trebui reluată la TV acea bijutierie artistică făcută de Toma Caragiu și Nicu Constantin. Evident, era o șarjă colegială, Tudor Vornicu fiind atunci în viață. A dispărut prematur, nu după mult timp.
Președintele Nixon, bețiv și slobod la gură, i-a întâmpinat pe cei trei astronauți care au fost pe lună undeva în Oceanul Atlantic. Capsula lor ajungea în apă, cele rusești pe uscat. Acum se spune că erau aproape de scufundare și de înec.
Creionul chimic este simbolul funcționarului venit din capitalism prin anii 1950. El este și simbolul luptei proletariatului împotriva păturii funcționarilor, caricaturizați în ziare, reviste, filme etc. Paradoxal, dar creionul chimic este simbolul unei birocrații foarte reduse. Actele tipizate erau completate cu creion chimic, cu plombagină între două foi. Pe primul exemplar funcționarul uda mina creionului în general cu limba și ieșea un scris precum cel cu cerneală. Oricum, hârtiile scrise cu creion chimic nu mai puteau fi falsificate. Cu creionul chimic lucrau toți funcționarii de la oraș. Evident, erau acte care trebuiau scrise cu cerneală, iar unele mai deosebite, de stare civilă, cu tuș negru. Bonurile și facturile erau scrise obligatoriu cu creionul chimic. Cerneala avea un defect. Ea era frumoasă și la începuturi se usca cu cenușa de la sobă, până a apărut sugativa, prin 1955. Adeverințele tipizate cu cerneală puteau fi falsificate. După aproape 50 de ani, mărturisesc că și eu, în prima mea tinerețe, la Botoșani, am schimbat, eliminând cerneala în apă caldă, destinația unei adeverințe, de la necesară la policlinică, la necesară pentru înscrierea în clasa a opta, prima de liceu. Legea cerea un an vechime în producție. Bătrânul secretar al liceului „Laurian” m-a prins, nu știu cum, și mi-a dat dosarul, dojenindu-mă. Pentru un scop atât de nobil, învățătura, eu aș fi închis ochii, eu, tânărul care tăcea spășit. Dar acel tânăr încălca o lege absurdă, eliminată în al doilea an. Nu mai povestesc cum mi-am făcut mutația în acel frumos oraș, care era închis, precum Bucureștiul, de onorabilul partid muncitoresc. Era interesantă metoda închiderii orașelor, care nu mai aveau nevoie de nimic, toate posturile fiind ocupate. Ca să te angajezi undeva (asta era valabil în toate orașele din țară) șefii de cadre cei atât de răi și de bolșevici și semianalfabeți îți cereau să-ți faci mutația, în cazul în care era un post liber. Am mai remarcat cu altă ocazie, în luminosul comunism puteai fi șomer luni și ani de zile, puteai să crăpi de foame, pe partid îl durea în cot, sau altundeva. Ei atunci aplicau reguli cu adevărat capitaliste. „Ce stat social, tovarăși? Cine nu muncește nu mănâncă, dumnezeii mamii lor de bețivi”, vorba tovarășului secretar Panaitiu, cu mult mai târziu. „Hai, plimbă ursul”, se tachinau tinerii de pe atunci (când cineva era inoportun). „Sictir” era deja interjecție. Eu i-am scris o scrisoare unui fost coleg care nu avea milă de tinerețea mea fără locuință, cu un singur cuvânt: sictir!
Consider că una dintre cele mai profunde expresii populare este următoarea: „unde a dus mutul roata și surdul iapa”. Ea are o mare varietate de sensuri: primul este că cineva a încurcat lucrurile, devenite imposibil de descâlcit. Țăranul genial analfabet care a rostit prima dată această bijuterie lingvistică a exprimat de fapt o stare generală dintr-o familie, poate dintr-o comunitate chiar. Eu aș pune drept emblemă comunismului această expresie, în locul lozincii „proletari din toate țările, uniți-vă!”. Toate în socialism, condus de partid și construit de viteazul nostru popor se conformau perfect cu glorioasa, grațioasa și plina de umor expresie „unde a dus mutul roata și surdul iapa”. Aiureală totală. Mama o folosea când aveam 8-10 ani. Conotația specială era totuși ironică, în sensul hazului de necaz.
Meandrele memoriei mă duc la unul din celebrii armeni din Botoșaniul tinereții mele de aur (în practică era iadul pur): domnul Lișman, onorabila mea gazdă, care sărbătorea în stilul lui caracteristic de mare patriot și iubitor al comunismului zile de mare înălțare spirituală: 1 mai, 23 august, 7 noiembrie (25 octombrie), cam acestea trei în special. Distinsul domn Lișman, muncitor necalificat pe la ICRTJ de lângă gară, avea atunci doar o zi liberă la fiecare sărbătoare care cădea în timpul săptămânii. Mai târziu, ilustrul nostru conducător Nicolae Andruța Ceaușescu a mai adăugat câte o zi la fiecare, mai puțin pentru 7 noiembrie, pentru fericirea iubitului nostru popor. Cuvântul neam era fascist, iorghist, legionar, gândirist etc. Cei care l-au folosit stăteau bine în închisorile statului, pe mâncare și cazare gratuite. În fine, domnul Lișman arbora mai întâi la poartă, cum am mai amintit undeva, steagul țării noastre dragi. Nu știu dacă nu avea și unul al partidului, fiindcă pe poarta de la intrare erau înălțate două, ca drapelele marilor unități de luptă ale glorioasei armate române, care a cam pierdut războaiele de după Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. În casă, devenit tovarășul Lișman (așa-i ziceau la serviciu), gazda noastră bea vârtos vin de Botoșani singur-singurel și emitea cu glas baritonal celebra lozincă: „Ura, trăiască p…..!” Ca un veritabil șaman sau preot aztec, el glorifica organul suprem de creștere și dezvoltare a tinerei generații. E adevărat că își exprima în acest fel și stadiul relațiilor dintre el și partid, dintre el și comunism.
Noi, chiriașii flămânzi și goi, ca în poezia lui Coșbuc, adulmecam doar mirosurile de carne friptă cu care se hrănea în acele zile eroice proletarul Lișman, pramatie de mare clasă. Era, în fond, primul dizident cunoscut de mine și luptător împotriva comunismului.
Adevărul era că și noi, chiriașii flămânzi, eram de acord cu atitudinea domnului Lișman. Eram și noi dizidenți. Partidul și țara erau conduse atunci (1960) de tovarășul Gheorghiu-Dej, care desăvârșea construirea socialismului. E adevărat că încă mai aduna grupuri de intelectuali din timpul burgheziei și-i băga în pușcăriile patriei. Asta până în 1964. Urmașul lui celebru, tovarășul Ceaușescu Andruța Nicolae, în câțiva ani a trecut peste desăvârșire, chiar peste faza ultimă, raiul proletar pe pământ, comunismul, direct la epoca de aur. Simplu. Bătrânii Marx și Engels au greșit cu dispariția statului și partidului în comunism. „Cum, tovarăși”, explica mai târziu secretarul Ștefan Panaitiu, „unde să dispară mărețul nostru partid, dă-o dracului, cine mai conduce acest popor? Secretarul nostru general a stat și a gândit tovarăși, a gândit pentru noi, pentru voi, care stați prin cârciumi în loc să faceți muncă politică, a gândit genial tovarăși: partidul nu moare în vecii vecilor, rolul lui va crește în comunism. Acum, la treabă!” În dreapta lui stătea aproape întotdeauna șeful secției de propagandă. Suceava a avut mai multe personaje călite de partid care au îndeplinit acest important rol. Unii s-au dus la poarta iadului, nu, că ziceau că-s atei: „nu credem în superstiții, tovarășe secretar, n-au crezut nici părinții noștri, suntem atei de multe generații”. „Sunteți pe dracu, ați fost botezați, statutul partidului nu prevede așa ceva, oricum, mai bine decât pocăiți, sectanți, dumnezeii mamii lor! Nu mai umblați cu fofârlica, la gura minelor și la punctele de exploatare a lemnului, în Călimani să ducem cuvântul tovarășului secretar general, să mobilizăm, tovarăși, să se termine dracului cu muntele că vine în inspecție secretarul general să vadă milioanele de tone de sulf, bun pentru export. Plătim noi datoria bandiților de cămătari capitaliști, cu David Rockefeller am dat mâna la Casa de Cultură. I-am arătat noi cum cântă și dansează românul, ce naiba, suntem un popor viteaz”, ar fi spus tov. Panaitiu. David Rockefeller s-a dus și el în iad, sau în altă parte, bancherii puteau cumpăra tot raiul, cu tot cu Sf. Petru. Banca lui prosperă, în timp ce lumea occidentală, centrală și răsăriteană, plus eroicul popor american au plătit multe mii de miliarde de dolari pierdute pur și simplu din marile bănci. Cel care a furat vreo 50 de miliarde a primit 140 de ani de pușcărie, e adevărat, dar banii au cam dispărut și nu s-au prea găsit.
NOTĂ: Reamintesc cititorilor că textele din această serie fac parte din categoria literară a pamfletului.