Amintiri din Comunism

Primarul nostru de până în 1952-1953, Gheorghe Goian, cum am spus demult, a stricat două treimi din grajdurile boierului reacționar și, mai ales, depozitul de cereale din câmp, pe care eu încă îl vedeam din colțul șopronului în care trăiau porcul și oile noastre. Tot pe atunci, și-au făcut și el și alții case din cărămidă. Dar cărămida recuperată, în marea majoritate, a fost dusă în altă parte, în altă localitate, poate în Suceava, unde se reconstruia fabrica de la Ițcani. A mai stricat, inutil, și turnul de apă al conacului. Mama îi spunea curtea boierului. Evident că boierul n-a prea fost iubit de țăranii din comună. Poate cu excepția chiaburilor. Deja mama le spunea burjui, nu știu pe unde auzise acest nou nume revoluționar rusesc. În acel timp, tovarășul Nicolae Ceaușescu era la Moscova. La toate școlile și în cărți se scria, atunci, Moscova și Dostoievschi. Era o tendință de românizare a limbii ruse, doar strămoașa ei a dat multe cuvinte limbii române, încă din secolele VI-VIII, când s-a format, cum spun savanții. Noua Academie a RPR avea, în sfârșit, drept membru și o femeie, Raluca Rîpan, din Cluj. Nimeni nu știa ce descoperise. Mai târziu, a urmat-o Ana Aslan, cu leacurile ei, Gerovital H3, băbești și inutile. Trata boșorogi politici din țară și străinătate, care aveau nevoie de leacuri din strigoaie.
Mă tot întreb de ce în acei ani și mai înainte nu a dat bacilul Koch și în tovarășii Ceaușescu, Gheorghiu-Dej și toți membrii biroului politic, cei cu portretele pe peretele din dreapta al clasei a doua. Și de ce oare mureau de tuberculoză doar tineri elevi în ultimele clase ale liceului din Suceava? Flăcăii desculți, cu cămeșe și izmene din cânepă, nu aveau nimic. A murit, în acei ani, o fată din vecini. Despre unii țărani răi și proști, chiar de pe ulița noastră, nu prea am vorbit. Doi m-au insultat așa de tare că nu-i pot uita nici acum… Unul mi-a spus, râzând, în casa unchilor mei, că sunt un pui de … Era o expresie mârlănească, iar mârlanul a crăpat cosind iarba, după puțin timp. Altul m-a înjurat o seară întreagă, în drum spre Costâna de la Cajvana, unde fusesem la moară cu căruța vecinului Ion Sava, zis Împăratul, zis Ghica.
Să revin, fără mare plăcere, la subiectul vechi: ce mai scriu foștii membri ai CC, ai secretariatului CC etc.? Diferite gunoaie bolșevice scriu memorii în care se dau drept dizidenți, dând vina mai ales pe Elena Ceaușescu, ceea ce e nedrept. Cei din generația mea, inclusiv foștii pușcăriași politici (eu am fost membru PCR 20 de ani – atenție la cotizația mea, pe unde o fi oare?), nu admit că în 1990 trebuia folosit AK-ul 47 făcut la Cugir. O armă perfectă, supremă, cum spun americanii. De fapt, s-a folosit AK-47 în mod tragic, parte din prostie, parte datorită regiei agenturilor străine necunoscute, și numai în București au murit peste 1000 de tineri, îndeosebi. Niciun membru al CC al PCR, din cele câteva sute, doar vreo 20 de milițieni la Sibiu plus timișorenii.
N-a murit de tuberculoză, în anii 1950-1960, niciun scriitor realist socialist, clasic în viață. A murit, cu un secol în urmă, marele Bălcescu, cel mai pur patriot român, alături de Eminescu și Avram Iancu, asta după cuvintele drepte ale unui alt gunoi bolșevic, Geo Bogza. Sper că nu mai e în cărțile școlare de acum. Bolșevicii ilegaliști nu prea au murit de TBC, inclusiv enigmaticul Vasile Roaită. Nikos Beloianis, Bernat Andrei, Donca Simo și alte nume de străzi din toate orașele. Ce făceau ilegaliștii? Luptau împotriva exploatării poporului muncitor. Nu mai puteau ei de viața grea a proletariatului. Aveau, totuși, un microb, nu cel descoperit de Koch. După 1950, activiștii aveau penicilină de la imperialiști, avea întregul popor, am avut și eu, mulțumită lui Alexander Fleming. Un alt medicament al activiștilor și torționarilor securiști de atunci era țuica românească, rachiul în sticle monopol, apoi vodca. Au crăpat mulți, mai târziu, de ciroză. Dacă Corneliu Coposu a spus că-i iartă pe torționari, atunci de ce nu a fost primit în guvernul Petre Roman, de ce se temea Silviu Brucan, părintele revoluției române, în mersul ei bălcescian? Și cum i-au făcut partid seniorului Coposu, securist lângă informator, activist lângă milițian, procuror militar lângă câțiva foști pușcăriași? Și a venit vremea să citim cărțile lui Niculescu-Mizil, Silviu Curticeanu, Ștefan Andrei, romanele lui Dumitru Popescu și Niște țărani, de nu știu ce politruc, care au trecut pe la Banca Religiilor, ei, ateii declarați, pușlamalele! În ianuarie 1990 nu s-au întâlnit cu AK-47. Așa a fost să fie, poporul român își duce în continuare crucea, venerând oasele purtate de preasfințiții părinți ajunși sfinți.