Amintiri din Comunism

Poetului Vasile Pânzaru, care locuia în Burdujeni, i s-au condamnat unele metafore. Procurorul militar, făcut de partid în câteva luni, precum însuși tovarășul Bobu, jurist de meserie, o fi cerut securiștilor anchetatori definiția metaforei? Nu prea cred. Dacă spuneai cam așa: Un nor plumburiu vestește furtună apocaliptică/ ploile cresc până pe crestele munților/ soarele nu se mai vede…, era destul pentru 10 ani de pușcărie. Dușmanul de clasă și al poporului militează pentru o concepție reacționară, fatalistă, mistică și retrogradă. Poporul nostru e ca o stâncă de granit, tovarăși, ia mai lăsați-mă cu metaforele, cu poeții noștri, Dumnezeii lor de bețivi, să nu mă ia ei cu așa ceva. Să cânte patria și partidul, că primesc bani pentru băut. Și unde credeți că beau și ne mai și înjură? La bufetul partidului, că-i al gospodăriei de partid, să-și facă tovarășul Horodnic planul și să ne lase în pace. Pe teren, tovarăși, intrați și în mină, nu vă opriți la Humor sau la bufetul din Stulpicani, intrați până în fundul minei! Să vedeți eroicul nostru miner, ce dracu…
Internaționalan-au cântat-o dușmanii poporului după venirea cominterniștilor cu tancurile sovietice la sfârșitul lui august 1944. Câțiva erau deja în țară, mulți autohtoni, în frunte cu tovarășii Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol și la urma listei Nicolae Ceaușescu, pe care mareșalul Antonescu a uitat să pună mitraliera.
Și mai continua Internaționala: Sculați, nu-i nici o mântuire/ În regi, ciocoi și-ai lor lachei/ Unire, muncitori, unire/ Și lumea va scăpa de ei. Tovarășul Ceaușescu n-a ajuns la Târgoviște până la această strofă. Cred că prima dată despre ciocoi a vorbit subversiv Alecu Russo, în cele două versuri celebre: De la Iași la Dorohoi/ Țara-i plină de ciocoi. Asta prin 1853 mi se pare. Domnitorul Țării Moldovei, Mihail Sturza, nefanariot, l-a trimis în surghiun la Soveja, în Vrancea, după cum scria în toate manualele școlare, unde a descoperit Miorița.
Despre actul de acuzare al Ceaușeștilor am vorbit de multe ori. Marele maestru al combinațiilor, Ostap Benderul nostru, Silviu Brucan, putea scrie la genocid nu 60.000, ci 600.000 de morți la Timișoara. În fond nu-l durea mâna. Bătrânul bolșevic cominternist își desăvârșea opera: crearea și distrugerea comunismului. Evident, tot pe baza unei rotații a cadrelor, inventată încă de Stalin. Între 1943 și 1953, când a murit generalissimul Stalin, l-a avut coleg de grad maxim pe Francisco Franco, un obtuz dictator fascist. Americanii au un grad superior unui general de armată cu 4 stele, echivalent oarecum unui mareșal: general cu 5 stele. În regulamentele militare așa i se spune. Au primit a cincea stea Eisenhower și Douglas MacArthur. Noi, românii, am avut de fapt șapte mareșali: cei patru regi, plus Prezan, Averescu și Antonescu. Dacă Nicolae Ceaușescu cucerea o bătălie cu Armata Roșie și făcea arma nucleară, avea dreptul la gradul de mareșal, ultimul prevăzut în regulamentele militare.
Făcând o paranteză, îmi reamintesc că Vincent van Gogh a răbdat mult de foame, în folosul cheltuielilor cu vopselele, pânza, gazdele lui, cât și alte nevoi firești. Banii primiți de la fratele lui, Theo, nu-i prea ajungeau. În una din celebrele lui scrisori a făcut un decont cu multă sinceritate: pe lângă toate, a plătit și vizita la bordel, o dată la 15 zile, fiindcă, sublinia el, era neînsurat. Sutele de tablouri rămase valorează astăzi peste 10 miliarde de dolari. Și el nu a primit decât câțiva bani pentru unele desene, iar Theo i-a vândut unei singure doamne o singură pânză, la un preț infim. Un tablou care a servit drept preș la intrarea în locuința unui doctor, făcut cadou de Vincent, se află astăzi la Muzeul Pușkin din Moscova. Destinul geniilor…
Geniu a fost considerat de activiști și președintele Ceaușescu. Chiar și de către scriitori și artiști. Muncitorii, clasa politică conducătoare, nu prea știau ce e un geniu. În fond, ascensiunea lui dintr-un copil vagabond cu patru clase primare la conducerea supremă a României comuniste este un semn de genialitate a destinului, a sorții. Chiar și sfârșitul lui este genial, cântând Internaționala… A fi dictator absolut timp de 25 de ani e o performanță. Și Stalin și Mao și Mussollini și Salazar și Franco au atins acest număr de ani. Cine-și mai amintește de dictatorul Salazar din Portugalia, considerat un om modest, emotiv și sensibil? Propaganda comunistă îl făcea fascist, deși nu se știe cât de fascist era un om atât de timid. Franco, da, era fascist, dar și mistic catolic, un individ cam de talia intelectuală a lui Ceaușescu. Pravda sovietică, având pe frontispiciu două medalioane cu poza lui Lenin și Scânteia noastră, a partidului, cu două steme ale acestuia, erau organe de propagandă de gradul zero. Am mai protestat, odată, la gestul complet nediplomatic și neamical al reginei Angliei de a cere înapoi Ordinul Jartierei, instituit prin secolele XII-XIII, care era în inventarul Muzeului Național de Istorie. Trebuia cerut înapoi și ordinul de aur cu briliante „Tudor Vladimirescu”, dat de președintele României.