Căderea comunismului este o răzbunare a țăranilor furați și umiliți în 1962
– Confesiunile publicistului, scriitorului și bibliografului IOAN PÎNZAR, fostul director al Bibliotecii Bucovinei « I.G.Sbiera »
Marin Preda a scris prin 1980 o carte intitulată „Imposibila întoarcere“. Am citit-o încă de la apariția pe piață. Tema centrală era colectivizarea agriculturii. Preda spunea că e imposibil să dispară cooperativele agricole, indiferent de condiții. Dacă ar fi dispărut comunismul la sate, dispărea întregul comunism, conchidea Marin Preda. Și totuși gospodăriile agricole s-au desființat în 1990. Editorii de azi ai lui Marin Preda nu mai tipăresc și acea carte. Iar în viața de zi cu zi, desființarea colhozurilor, cum le numeau țăranii, nu a adus bucurie multă și prosperitate la sate. Agricultura pe suprafețe mici nu e rentabilă. Dar nici pe suprafețe mai mari, în România, nu se face treabă cu folos : cheltuielile agricole duc la beneficii extrem de mici. Să mai adăugăm și concurența agriculturii europene, la ora actuală de neevitat. Au dreptate cei care au spus că era de preferat să rămână funcționale cooperativele agricole, să fie la zi cu tot inventarul lor, mare sau mic, și să se facă restituirea proprietății doar pe hârtie. Întăresc și eu această opinie, eu, care m-am născut într-o casă cu pământ pe jos, într-o lume unde copiii se nășteau cu sau fără moașă, eu, care aproape 15 ani am trăit pe pământ ca oricare altă ființă din apropiere: oaie, cal, vacă, porc, găini etc. Din martie, de cum dădea colțul ierbii, până în noiembrie-decembrie, când începea să muște gerul, umblam desculț.
În 1962, obținând o victorie « definitivă » și la țară, comunismul s-a impus cu brutalitate și printr-o nedreptate strigătoare la cer. Țăranii au fost mințiți și furați, dar experiența milenară i-a ajutat pe majoritatea lor să reziste. Filozofia țărănească avea și părțile ei bune, bazate pe religie, pe resemnare, dar și o ironie, când amară, când tonică. Ulterior, Cântarea României mi-a oferit atâtea ocazii de a mă întâlni cu un fel de folclor pe cale de dispariție după 1962. Am spus-o pe vremuri, o spun și acum: civilizația țărănească e moartă demult. Îl pot parafraza și eu pe Marin Preda spunând că aici este vorba despre o „imposibilă întoarcere“, o imposibilă întoarcere la ce a fost până în 1962. Căci oare Preda nu spunea profetic același lucru ca mine, cel de astăzi? A dispărut comunismul, au dispărut colhozurile, dar a dispărut, obiectiv, și satul tradițional. Câte tone de minciuni au spus activiștii de partid despre colectivizare? Multe… Țăranii ascultau, tăceau și luau drumul orașului. Și așa au devenit ei muncitori, sporind numai la Suceava, de exemplu, populația de la 20.000 în 1962 la 120.000 în 1990. Fiii lor au devenit ingineri, doctori, profesori. Mulți fiind chiar mai talentați și evident mai motivați decât tinerii născuți la oraș. Țăranul român s-a adaptat întotdeauna. Cei rămași în vatra satului au lucrat în colhoz, au privit căderea comunismului cu detașare, fără mare bucurie, au primit pământ ori s-au judecat mulți ani prin tribunalele înșelătoare de astăzi pentru mici bucăți de grădină. Apoi, cei foarte tineri și cei cu vârsta medie, cam până în 45 de ani, s-au dus mai departe, în Spania, Italia etc. Așa cum, pe vremuri, în 1962, emigrau către oraș părinții lor. Eu aș zice că în războiul cumplit cu țăranii comunismul a pierdut. Țăranii, mulți fiind, au invadat comunismul. În fond, toate fabricile, uzinele, blocurile, metroul, canalul Dunăre – Marea Neagră au fost construite în proporție de peste 80% de către țărani deveniți peste noapte muncitori. Căderea comunismului și dispariția pur și simplu a fabricilor și uzinelor neeficiente cred că este în final, în stil moromețian, o răzbunare a țăranilor furați și umiliți în 1962. Dacă ne propunem o analiză puțin mai profundă a comunismului românesc, care a fost instalat de fatalitatea istoriei, el a făcut un rău care s-ar fi realizat oricum în România postbelică, rămasă capitalistă și nu „burghezo-moșierească“, după cum suna fals o lozincă a vremii. Oricum, situația existentă în agricultură în anii 1950 nu putea continua la nesfârșit. Fărâmițarea loturilor de pământ pentru noile generații, în condițiile păstrării tuturor acestora în sate, sufoca practic agricultura și randamentul ei. Excesul de tineri de la țară trebuia valorificat prin industrializare, dar făcută după regulile economiei de piață. Îmi amintesc și azi cum, în 1950-1954, mulți tineri din Costâna au plecat să lucreze la Combinatul siderurgic din Hunedoara. Și duși au fost pentru totdeauna…
(Rubrică îngrijită de Angela Furtună)
