Amintiri din Comunism

În anii de demult, când troienele erau un prilej de mândrie patriotică, doar în București a murit îngropat în nămeți un om din altă lume, cea burgheză a exploatatorilor: scriitorul Ionel Teodoreanu, cel cu romanul La Medeleni, pe care nu-l mai citește nimeni de mult. În toată republica populară oamenii muncii, conduși de partid, mânuiau cu dexteritate lopețile, precum soldații sovietici țigările sub râurile forțate în drum spre Berlin. Tovarășul Iosif Stalin, cu o mână ușor imobilă, conducea cu înțelepciune lagărul socialist.
Regiunea noastră Suceava avea, pe lângă eminenții conducători de partid, în frunte cu Ene Țurcanu, și câteva personalități emblematice, un fel de stahanoviști ai muncii în folosul poporului. Eremia Pardău era simbolul falnic de munte al omului nou înnobilat de partid din simplu țăran. Era exemplul dat în școli tinerilor utemiști, care cântau în rusește celebra Katiușa. Munca politică în rândul femeilor se desfășura din plin. Tovarășa Aspazia Pricop era o asemenea emblemă a avântului revoluționar al femeilor patriei. Președintă a Consiliului Regional al Femeilor, membră în organele de conducere județene ale partidului și chiar deputat în parlamentul condus inițial de maestrul Sadoveanu și de academicianul Parhon. Am amintit, anterior, cum tâmplarul nostru mașinist de la școala de meserii, potlogar și afemeiat, Max Rosenblat, a adaptat (poate că era deja în folclor) imnul femeilor democrate: Noi, femei cu c… goi/ Noi vrem pace, nu război… Era vorba, apoi, și de virilitatea ciobanilor români, ajunși celebri în lume datorită teoriei unor savanți maghiari. În acele vremuri de demult, parcă biblice, s-au pus, neparadoxal, conform teoriei lui Darwin, bazele noului capitalism de după 1989, anul împușcării primului președinte al României de după Alexandru Ioan Cuza care, dacă devenea președinte, ar fi fost reales și scăpam de șleahta de regi care au supt sângele poporului și-l sug și acum. Ori ne place, ori nu, de foștii regi nu scăpăm ușor. Ca și de urmașii tuturor popoarelor migratoare, cum au susținut oficial istoricii bolșevici, cei care cu resturi de pietre au demonstrat fără comentarii originea noastră strictă daco-romană. De la Traian la Aurelian, în circa 170 de ani, s-a născut iubitul nostru popor. A venit apoi epoca viețuirii în pădurile munților, timp de 1000 de ani. Un miracol în istorie. Au trecut avarii, pecenegii, tătarii, alanii și slavii și chiar celții au trecut prin spațiul mioritic, ca să nu vorbim de vizigoții care au uitat Cloșca cu puii de aur. Unde-au dispărut, oare, toate popoarele migratoare? Câți or fi rămas pe la noi, pe actualul teritoriu al scumpei noastre țări? Au rămas mulți, de fapt noi suntem și urmașii vizigoților și alanilor și avarilor și slavilor și chiar agatârșilor, un trib misterios, precum eroicul nostru popor. Și ca să nu ne mai facă tot Occidentul țigani pe noi, românii, nu pe zișii romi de la râul Gange, să le spunem mai răspicat, evident, poate exagerând puțin: suntem și noi urmașii goților și vizigoților și chiar a puținilor celți care au trecut pe aici, să tacă odată din gură acele popoare nordice rasiste. Ar trebui să dăm în judecată la tribunalul de la Haga aproape întreaga Uniune Europeană pentru rasism. Vor să facă cu noi ceea ce au făcut în trecut cu alte neamuri? Grecii, care vin de la Homer și care s-au bătut și cu nemții și cu britanicii în al Doilea Război Mondial, strigă și acum când văd un german nazistule!, iar perfizilor englezi, dați-ne frizele furate de pe Acropole, hoților! Și au dreptate. Ce au furat englezii din comorile Greciei antice valorează cam 500 de miliarde de euro, cât să le ajungă pe zece ani, să trăiască în liniște și pace. Numai Eminescu îi ura pe grecii fanarioți, dar asta fiindcă trebuia o rimă frumoasă în capodopera Doină.
Să ne pupe-n c…, glăsuiau țăranii români analfabeți celor care-i făceau mârlani. O pedeapsă grea, e adevărat, dar mulți șefi de dinainte de fanarioți, domnitori și boieri, regi și miniștri, activiști și securiști, dintotdeauna ar fi trebuit pedepsiți la o asemenea osândă, de fapt atât de blândă. Pupau, în fond, talpa țării noastre dragi. Merita.
Regretatul cărturar sucevean Nicolai Moscaliuc, cel care a scris câteva volume despre istoria orașului nostru drag, fără false pretenții de așa-zisă rigurozitate științifică, pe care le emit cei ce trec prin fabrica de diplome de doctor, copiind de pe unde pot, a locuit în copilărie pe fosta stradă Sfânta Maria, desființată cu numele și cu amplasamentul de construcția Liceului industrial nr. 2 (acum fost industrial), al CPL. Am amintit fugar, undeva, cum prin 1950 o mașină mare a securității din Bacău a venit în vizită la familia Moscaliuc, tatăl fiind administrator la Liceul „Ștefan cel Mare”, și fără „bună ziua” sau alte politețuri sau încheieri de acte au luat toată biblioteca acestui mic funcționar, numit înainte pedel. Proprietarii, pe moment dușmani de clasă, au cărat și ei cărțile, care unele aveau, e drept, poze ale câte unui rege al iubitei noastre Românii, cei mai mari exploatatori ai poporului român. Mă rog, antimonarhist sunt și eu.