Amintiri din Comunism

Am scris într-o revistă, cu ani în urmă, despre câteva aspecte ale vieții publice din anii 1950-1970 în Suceava și Botoșani, dar mai puțin despre Iași și București. Plimbarea zilnică pe stradă, după-amiaza și seara, era un obicei care venea din perioada interbelică și de dinainte. Făcea parte din civilizația orașelor. Asta până când țăranii au invadat total orașele după 1970 și promenada a cam dispărut. Suceava avea strada actuală Ștefan cel Mare drept loc de plimbare, dus-întors între actualul magazin Bucovina și fosta stradă Karl Marx. Promenada se făcea pe trotuare. Locuitorii orașului erau pe atunci în general intelectuali, funcționari. Proletarii stăteau în suburbii sau în mahalalele marilor orașe. Se lucra în general între orele 7-15, iar după masa de prânz și siestă multe familii de diferite vârste veneau pe stradă la plimbare, îndeosebi în anotimpurile calde, dar chiar și iarna. Elevii, evident, cei din internate, ieșeau doar sâmbăta și duminica după-amiază. Tinerii în general erau prezenți grupuri-grupuri, separat băieții de fete. Rareori vedeai un tânăr și o tânără împreună pe stradă. De mână nu se țineau nici soții. Soțiile tinere sau mai în vârstă își țineau soții cu mâna sub braț. Mama, care mai venea în oraș, spunea că domnii merg „la brațetă”, expresie folosită doar de țărani. În sate, când era o sărbătoare, bărbatul mergea înainte cu 2-3 pași, indiferent de vârstă. Doar la cinematografe mergeau băieții și fetele, doi câte doi. Adică tinerii de peste 18 ani, căci elevii mergeau separați pe sexe, școlile nefiind încă mixte prin 1960. Prieteniile între tinerii orășeni se făceau în general când băieții veneau din armată, când aveau o profesiune, iar fetele aveau și ele una. Cine s-ar fi plimbat, tânăr de 23-25 de ani, cu o elevă în uniformă, care nu avea 18 ani? Era minoră și un procuror, cunoscut al unui prieten al meu, ne avertiza, în Botoșani: „nu te uita la eleve și minore, pe fundul lor scrie pușcărie”. Asta în plimbarea pe stradă, bineînțeles. Dar chiar dacă n-ar fi scris pușcărie, tinerii se uitau mai ales la doamnele de 30-40 ani. Asta se poate explica freudian. Erau, evident, și pe atunci, unii bătrâni libidinoși, un fel de pedofili. Primul pe listă e celebrul Svidrigailov, din romanul „Crimă și pedeapsă”. Pe unul l-am cunoscut eu când îmi arăta, în stilu-i libidinos, să privesc niște eleve făcând sport, iar eu mă uitam la profesoară. I-am zis că nu-i normal, deși era bătrân față de mine. Civilizația orașelor însemna decență, pudoare, bun-simț și mai ales un grai civilizat. Am mai spus eu că mârlanii de țărani, când au venit după colectivizare, au adus cuvintele licențioase și înjurăturile în oraș. Înjurăturile sau expresiile licențioase pornografice erau oarecum normale la țară, ele neavând sinonime. Sigur că le foloseau mai ales unii dintre țăranii cu mai puțin bun-simț. Am mai spus, acum nepoții foștilor țărani, adolescenți fiind, folosesc pe stradă cuvinte triviale în gura mare, la tot pasul. În tinerețea mea așa ceva era de neimaginat. Sigur că adolescenții și tinerii au o mare aplecare spre transformarea unor cuvinte și folosirea a două categorii de vocabular vechi: argoul – cuvintele folosite de țigani („gagică”, „mișto” etc.) și jargonul. Prin 1964 a fost reeditat volumul de poezii „Cântice țigănești” al unui poet ce aderase la comunism: Miron Radu Paraschivescu. Erau versuri de o plasticitate lingvistico-argotică deosebită. Și romanul „Groapa” de Eugen Barbu era plin de cuvinte argotice țigănești. Tinerii mai aveau propriul lor jargon, folosind cuvinte și expresii cu subînțeles, cu aluzii, cu mult umor uneori. Adolescenții de azi au inventat prescurtările de jargon „proful”, „profa”, „bacul”, dar și argoticul „nașpa” și altele, evident. Pentru cuvinte și expresii de argou și jargon am o listă mai veche din tinerețea mea. Poate că le voi pune pe hârtie și le voi comenta. Nu e vorba de nimic trivial, poate doar unele cu aluzii mai licențioase, dar erau spuse în discuții intime, închise, uneori la cârciumi. În fond și eu, și cei din generația mea veneam mulți de la țară, dar de pe la 14 ani, și în 8-10 ani de trai la oraș ne mai șlefuisem. Nu ajungeam la nivelul de distincție, mai ales vestimentară, al orășenilor get-beget. Elevii dacă erau auziți vorbind vulgar erau, evident, pedepsiți, de regulă fizic. Bătaia, din păcate, era o metodă de educație, cum am mai spus. Până prin 1970 doamnele și domnișoarele purtau fuste sau rochii midi sau maxi, adică până la mijlocul genunchilor sau cu o palmă mai jos. Dar chiar în timpul moralei proletare a apărut, după 1970, fusta scurtă la doamne tinere sau domnișoare, numită minijupă. La TV se făceau scheciuri cu minijupa. Cuvântul venea de la vechea piesă de îmbrăcăminte intimă a femeilor de la oraș, juponul. Elevele aveau în continuare uniforma școlară în orice anotimp. Disciplina școlară era severă.
Un fenomen social interesant erau relațiile între colegii de facultate, de aceeași vârstă. Relațiile erau de camaraderie. Tinerii din ultimii ani se împrieteneau cu studente din primul an. Unii se căsătoreau după ani. Multe căsătorii se făceau dintr-un fel de interes social: cine era mai bine plasat să prindă o repartiție aproape de oraș, asta în cazul viitorilor profesori. Inginerii, medicii, juriștii ș.a. urmăreau repartizarea în mari orașe. Repartizați în orașe diferite, tinerii căsătoriți așteptau ani în șir un post pentru întregirea familiei. Maghiarii, ingineri sau medici, făceau în județul nostru cei trei ani obligatorii după repartizare, apoi se mutau în Ardeal. În general, în cadrul profesiei, medicii erau cei care se căsătoreau cu colege de facultate. Ca și actorii. Și mulți profesori, mai ales la țară. Dar mai era o problemă, care nu știu dacă se mai întâmplă și astăzi. Necăsătorindu-se cu colegi, din diverse motive, multe absolvente de învățământ superior rămâneau nemăritate, intrând în categoria numită fetele bătrâne, deși multe erau în jur de 30 de ani. La Botoșani erau câteva perechi de domnișoare necăsătorite gemene, unele între 30-35 de ani, altele peste 40 de ani. Și majoritatea rămâneau fete bătrâne până la bătrânețe. În primul rând, multe erau foarte exigente, între 22-30 de ani. Apoi nimeni, tineri sau tinere, nu s-ar fi căsătorit cu cineva divorțat, cu sau fără copii. O femeie divorțată cu copii nu avea nici o șansă să se recăsătorească decât cu un alt divorțat, eventual. Erau și bătrâni burlaci, peste 35 de ani, care nu se căsătoreau din principiu. Majoritatea locuiau cu părinții și o duceau extrem de bine. Eu i-am invidiat permanent. La țară, femeile care aveau fete se grăbeau să le mărite până la 20 de ani, evident, cu flăcăi care au făcut armata. Regretata și unica mea soră a fost măritată la 17 ani, fără să fie întrebată prea mult. A decis scurt un frate al mamei. Exista o expresie la țară pentru fete: „întâi alegi, pe urmă culegi, dacă mai reușești”. Unele domnișoare necăsătorite din oraș ajunse fete bătrâne se jeluiau reciproc: „Ce avem noi de nu reușim să ne căsătorim? Suntem mai frumoase decât altele, avem meserii bune, suntem serioase… Uite cum se mărită toate haimanalele…” Ceea ce era în mare măsură adevărat, dar asta mai târziu și în anumite condiții. În copilăria și tinerețea mea haimanalele nu se prea măritau. Era valabil principiul castității, descris încă în romanele lui Zaharia Stancu. Multe căsătorii se destrămau în cazul în care soțiile nu erau fete mari. De aceea tinerii aveau prietenii trecătoare cu servitoare, femei de serviciu, bucătărese, văduve etc., fetele serioase urmând să-și găsească soții. Era un fel de solidaritate masculină în acest sens. Sigur că moravurile și normele morale se schimbă în timp, dar, ca și îmbrăcămintea, revin după unele perioade.
Cât despre modă, prin 1980 au început să se poarte fustele lungi – maxi. Apoi, mult mai târziu, pantalonii feminini. Prin 1960, muncitoarele de la fabrica de mobilă, la lustruit această mobilă își puneau unele salopete-pantalon în cele 8 ore de lucru. Prietenul meu, Sin Leiba Șloim, cu un simț al umorului deosebit, când o vedea pe una din ele urcând la etaj în atelier în pantaloni, o întreba cu candoare: „Viorica, cât a intrat în pantalonii tăi?” Adică cât material, în prima accepție. Dar el se referea la ceva puțin cam licențios, și Viorica îi replica simplu: „la mă-ta, golane”, expresie la modă în zona mahalalelor, venită din perioada interbelică. Sin Leiba Șloim revenea cu aceeași candoare: „Viorico, eu mă refer la material…” „Hai sictir”, îi răspundea din nou Viorica, în timp ce cobora scările, expresie venită se pare de la turci, adusă de grecii fanarioți. Povestea cu pantalonii și cu întrebarea s-a continuat până după 1975. Tot pe atunci, prin 1965, am auzit și un catren licențios, atribuit lui Eminescu: „Pentru o piesă de cinci lei/ Căpitane Macavei/ Pup-o-n … pe dumneaei/ Și pe mine dacă vrei”. Piesa de cinci lei era de argint, bătută începând cu 1880, și o au acum colecționarii. Pe atunci, prin 1960, morala proletară era inflexibilă. Erau interzise total pentru oamenii muncii, inclusiv activiști, militari, securiști, milițieni, bărbile și mustățile. Erau rămășițe burgheze. Cine purtau barbă? Bandiții de regi și capitaliști. Numele lor nu se pronunța, cum nu pronunța mama numele diavolului. Îl mângâia cu expresia Cruce de aur. Și totuși, cei patru mari dascăli ai clasei muncitoare, Marx, Engels, Lenin și Stalin, aveau 3 barbă și barbișon și marele Stalin mustață. Dar ei erau asimilați cu sfinții sau cu apostolii creștinismului. Nimeni nu punea problema, fiindcă îl mânca pușcăria. Și totuși cominterniștii și bolșevicii noștri acceptau doar barba lui Ștefan Voitec, care a trecut la comuniști în 1948, cu o bucățică din partidul social-democrat. La sovietici, mareșalul Bulganin, fost prim-ministru puțin după 1953, purta barbișon. Și pălăria era prin 1950 burgheză. Tovarășul Gheorghiu-Dej a purtat-o mai târziu. Cravata însă se purta, o purtase și Lenin, mai puțin Stalin, care era îmbrăcat cu rubașca tradițională rusească până după război. Dar în 1950 pălării nu se fabricau, numai șepci de iarnă și de vară.