Amintiri din Comunism

Mari bancheri capitaliști, care sug sângele popoarelor, cum scria în 1950 Scânteia cea bătrână, nu mai răsar, precum soarele din acei ani trecuți. S-au făcut și în Rusia cea pravoslavnică miliardari, dar ruși de altă naționalitate. Mulți sunt urmașii vechilor khazari, care au avut un imperiu înaintea celui rus. Puțin respect din partea istoriei merită doar câteva sute de miliarde de dolari furați din patria bogată a mujicilor, suflete moarte, descriși în 1840 de genialul Gogol.
Colonelul Gaddafi, președintele Libiei, este acum în iad. Tânăr locotenent simpatic, în 1969 a doborât monarhia. La Muzeul de Istorie a României, în fosta clădire a Poștei de pe Calea Victoriei, am văzut, după 1970, multe cadouri primite de tovarășul președinte al RSR Nicolae Ceaușescu. Fiind dictator veritabil, putea să țină acasă acele cadouri, sau măcar pe unele dintre ele. Revăd și acum o sabie de argint cu pietre prețioase primită de la Gaddafi, un bun prieten al conducătorului României socialiste. Mai era și o bucată de rocă de pe Lună, adusă de președintele american Nixon și multe alte obiecte de colecție, din aur, argint, pietre prețioase, ajunse în patrimoniul poporului. Președintele nostru iubit nu era colecționar. Am mai spus că România postcomunistă nu trebuia să restituie Ordinul Jartierei, primit în 1978 în Marea Britanie. Era normal, în acest caz, să cerem și noi Ordinul Tudor Vladimirescu clasa I de aur, primit de regină.
Bătrânul dictator Gaddafi s-a împăcat cu Occidentul cu câțiva ani în urmă, crezând că va trăi veșnic. Americanii l-au bombardat prin 1982 drept pedeapsă pentru că susținea așa-zisul terorism internațional, dar și pentru că a cerut ca israelienii să fie mutați în Alaska. Acum, precum lui Mubarak și altor dictatori celebri, i-a venit și lui rândul să plece. Și el nu a plecat fără război din Libia. A spus-o fiul lui. Mai bine punea pe altcineva să vorbească. Trebuia să fugă și el cu un elicopter în deșertul saharian, unde nu dă nimeni de tine.
În 1969, România socialistă trăia zile fericite. Mă rog, cum se putea atunci, când au și rămas în Turcia vreo 10 suceveni plecați în excursie. Muncitorii constructori lucrau cu sârg la blocurile de pe str. Mărășești și la Casa de Cultură. Tineri cum eram, precum tiranul în devenire Gaddafi, noi sucevenii fumam țigări Amiral, Snagov, uneori Aroma și alte mărci celebre cu adevărat. Se găseau și Pall Mall și Kent, viitoare valută de schimb, dată doctorilor împreună cu o sticlă de băutură străină și un pachet de cafea. Nu știu când va mai avea Suceava o nouă braserie și un bar celebru precum cel de la restaurantul și hotelul Central, azi magazin alimentar. Am uneori senzația că vin de la începutul veacului XX, deși perioada interbelică, capitalistă și reacționară, îmi părea veche de secole în tinerețe, adică cam pe atunci când cântau Beatleșii, la noi nu, evident, și Elvis. Noi îl aveam pe Aznavour, italienii Celentano, Gianni Morandi și pe Sophia Loren și Brigitte Bardot drept supremul ideal feminin. Nu știam încă că mai frumoasă decât toate era Marilyn Monroe. Ea trăia în țara imperialismului american. Mai era o artistă care reținea atenția tinerilor și adolescenților, italiana Roxana Podestà, Circe din filmul Ulise. La noi apăruse o actriță frumoasă cu ochelari, Irina Petrescu, în filmul Duminică la ora 6, în care juca rolul unei ilegaliste. Sergiu Nicolaescu își începea și el epoca de aur cu toate peliculele lui naționalist-comuniste, cu Decebal și Mihai Viteazul și alții.