Simt nevoia interioară din motive etice și morale, intelectuale și psihologice, să mai reiau tema ședințelor de partid, liturghii laice unde se oficiau aceleași teme eterne, precum cele din evanghelii. Secretarii de partid, de la birourile organizațiilor de bază la congresele partidului, erau preoții care spuneau cu patetism, cu gravitate, cu o specială încărcătură emoțională, cele mai teribile baliverne, cuvinte ale limbajului de lemn, denumit așa de artiștii dizidenți. Procesiunea era în sine laic-religioasă, și îi speria pur și simplu pe membrii de partid care ar fi trebuit să ia cuvântul, în afara vorbitorilor potlogari, de regulă directori și alți șefi. Tovarășul Curechianu, la noi la cultură, am mai spus, era pur și simplu transfigurat în ședințe, era alt Curechianu, nu directorul Ansamblului „Ciprian Porumbescu“ sau al Centrului Creației Populare. Era, în fond, și actor și regizor. Vechile instituții culturale bolșevice, născute încă de mintea lui Jdanov, ideologul marelui Stalin, au traversat comunismul cu ajutorul alcoolului, sfânta vodcă și preasfânta afinată. Au trecut greu prin epoca de aur, cu o austeritate mai mare decât cea din prezent, dar ospețele tovărășești s-au menținut la cote înalte. În prezent, nici o unitate „subatomică” nu s-a pierdut, totul merge înainte ca o moară cu zbaturi care dansează frenetic pe cadavrul unui monument al spiritualității țăranului român analfabet: folclorul, mort, îmbălsămat, îngropat definitiv sub doi metri de pământ de către colectivizarea agriculturii. Folclorul a murit cu carul cu roți de lemn, cu oiștea de la căruță, cu morișca, șișcornița, cânepa și lâna oilor, cu tot alaiul proverbelor, cântecelor, horelor și strigăturilor, cu cămeșile de cânepă, pe care ar trebui să le poarte preoții și călugării, cu înjurăturile de cruci și dumnezei, cu ulițele pline de praf și de noroi, cu picioarele goale pe miriști, prin iarba plină cu rouă, pe lângă șerpii care se adunau la soare. Încep parcă să-l copiez pe Creangă. Acum, în cea mai amplă Cântare a României, numărul activiștilor culturali de la toate partidele s-a mărit de câteva ori, false spectacole folclorice de prost gust se desfășoară în târguri și sate, zile festive și festivaluri, întâlniri cu scriitori la fel de talentați precum clasicii copilăriei mele: Al. Toma, Dan Deșliu, Maria Banuș, Victor Tulbure ș.a.
Și astăzi partidele fac ședințe, cam tot ca în comunism. Sfântul prezidiu, săli pline cu membri la fel de tembeli ca în trecut, care, la fel, scandează, dar nu cu acea aură emanată de codul eticii și echității socialiste. Unde sunt ședințele de altădată? Ce mai fac onorabilii securiști, care se luptă pentru a fura total averea iubitului nostru popor și nu vor să renunțe la nici un ban din pensia lor nesimțită, cum spune premierul Boc? De ce să renunțe? N-au slujit ei poporul, folosind bâta, pistolul, alcoolul și alte metode cinstite de a educa acele elemente legionare și reacționare, apoi membri ai agenturilor străine etc. etc. În 1990, în ianuarie, cum spunea răposatul Dan Iosif, au trecut la câțiva milimetri de țevile pistoalelor mitralieră pe care noi le-am botezat AKM, ca și când le-ar fi inventat un tanchist român în anul de grație 1947. Acum se construiește cu abnegație capitalismul. Fabrici, uzine, pământuri, castele, medicamente, bănci, societăți de asigurări, au luat totul cu maximă grijă pentru fericirea poporului. Și au venit niște mârlani de politicieni, care ne-au fost iubiții noștri informatori, zic ei, și se lăcomesc la pensiile noastre sfinte, câștigate cu tonele de alcool băute, dar și cu misiunile eroice din tinerețe, când ne-am bătut vitejește cu bandiții din munți, înarmați de imperialiștii americani, bunii noștri prieteni și aliați de astăzi. N-au milă de bătrânețea noastră, criminalii, au uitat că noi am dus a doua oară în mormânt partidul celui mai mare dușman al poporului român, Corneliu Coposu, javra dracului, fuma numai Kent! Vremuri de glorie, când această țigară era valută națională…Kent mai vii pe la noi,spuneau unii tovarăși care uitau de codul eticii și echității socialiste, dăruit de ilustrul nostru conducător Nicolae Ceaușescu, pe care nu noi l-am împușcat, să ia aminte istoria!
Să mai ia aminte dușmanul de clasă de astăzi, care se lăcomește la bănuții bătrânețelor noastre roase de ciroză și alte boli datorate alcoolului, spun unii inamici că noi i-am crescut și educat pe bravii politicieni proveniți din rândul informatorilor noștri iubiți, care ne fac cinste în Parlament și în alte locuri, chiorul dracului, noi l-am pus și pe el în pâine și uite ce ne face!
Ședințele de partid erau oficiate ca în biserici sau catedrale. Comunismul era, în fond, o religie laică. Cu religiile relațiile mele sunt clare: nu există. Cu comunismul relațiile mele au fost la fel de clare: existau în stil kafkian. Mulți au uitat comunismul cel nevictorios, cu congresele partidului à la Vatican – alegerea papei. Cardinalii au votat în favoarea cetățeanului polonez de etnie necunoscută, după moartea suspectă a papei Ioan Paul I, la ordinele CIA. Aici propaganda comunistă ne-a informat corect.
de Ioan Pînzar
