Amintiri din Comunism

Cu o populație mai mică se menține și o atmosferă mai curată. Dar mârlanii noi, urmașii țăranilor fugiți de colhoz, merg și mănâncă și beau ca porcul, vorba proverbului, la iarbă verde. Ce rămâne în urma lor se știe. Dacă ne aducem aminte puțin, și țăranii mâncau pe iarbă verde la prășit, la semănat, la arat, la cosit, la cules. Pe marginea ogorului, eventual sub un copac la umbră, țăranii mâncau la prânz cu mâinile pline de pământ mămăligă cu brânză de oi, în general. Unii chiar ațipeau puțin, apoi din nou la lucru și un rest de mămăligă cu ouă sau brânză sau lapte acru se mânca când soarele era la câteva săgeți pe cer, mâncarea zisă de-o jână. Numai că țăranii veneau dimineața pe rouă la lucru și nu mâncau până la amiază. Asta se întâmpla înainte de comunismul agricol. Nu știu cum mâncau țăranii noștri umiliți și osândiți de vremuri și istorie. Dejunul pe iarbă (există celebrul tablou al lui Manet) este un obicei burghez vechi. În comunism nimeni nu dejuna pe iarbă. Era interzis să intri în păduri sau la marginea lor, ori în parcuri cu mâncare. Dar de unde mâncare? Clasa muncitoare lucra în trei schimburi, iar când trebuia să depășească planul muncea cu spor și duminica. Pentru oamenii muncii de toate felurile, duminica era ziua când se recupera din somnul pierdut în timpul săptămânii. În tinerețea mea primă, la Botoșani, duminica mâncam, în zilele bune, un litru de lapte pasteurizat nefiert (n-aveam unde), cu pâine neagră. La prânz și seara. Construiam și eu cu eforturi sporite noua orânduire socialistă, cu toate uneltirile bandiților imperialiști sau revanșarzi vest-germani. Da, atunci germanii din vest voiau iar război, ceea ce pare incredibil. Bătrânul Churchill era prim-ministru între 1950-1954, el, care nu voise să încheie pacea cu Hitler în 1940, tăcea când foștii generali germani cereau teritoriile pierdute în Polonia și Cehoslovacia, inclusiv RDG-ul. În SUA președinte era nimeni altul decât generalul Eisenhower. Visul lui Hitler se împlinise, aliații devenind dușmani de moarte.
Societatea socialistă multilateral dezvoltată era definită așa de partidul comunist, în frunte cu secretarul său general, pentru uzul poporului nostru muncitor. Pentru bandiții capitaliști și imperialiști, România era o țară în curs de dezvoltare, alături de America Latină, Africa și o parte din Asia. Atunci și China condusă de președintele Mao era în curs de dezvoltare. Aceste țări sau multe dintre ele beneficiau în cadrul Organizației Comerțului Mondial de unele avantaje la export și import. Țări africane sărace, sau sărăcite de colonialiști și imperialiști, erau scutite din când în când de datorii, dar deveneau oricum tot mai sărace. Capitaliștii fixau prețuri mici la materii prime pentru a recompensa datoriile neplătite. În fond, țările sau marile bănci ale imperialismului contemporan se poartă cu țările care nu pot plăti ca mafioții din întreaga lume. Te pedepsesc întâi pentru dobândă. Am mai spus că tovarășul Ceaușescu a greșit când s-a grăbit să plătească datoria, mică în fond, de 12-13 miliarde de dolari. Plătea numai dobânzile, e adevărat. Dobânzile te puneau la pământ și polonezii, cu papa lor catolic, n-au plătit nimic până după 1990, când au fost iertați de aproape 20 de miliarde de dolari. Papa Wojtyla a sponsorizat mișcarea sindicală Solidaritatea cu aproape un miliard de dolari, bani luați din banca Vaticanului, asociată cu o bancă dubioasă, Banca Ambrosiano, și ea în legătură cu banii unor mafioți din loja masonică Propaganda Due. Directorul Băncii Ambrosiano, care a început să vorbească, a fost asasinat în Londra și spânzurat sub un pod. Documentare ale televiziunilor străine se întrebau cine a dat ordinul. Răspunsul a fost că ordinul a venit de foarte sus, adică de la Dumnezeu, cum a răspuns și Maradona în chestiunea golului dat cu mâna englezilor. L-a dat Dumnezeu și arbitrul n-a văzut. Englezii au strâns din dinți, dar nu mai aveau ce le face argentinienilor, după ce le-au luat insulele Malvine în urma unui clasic război maritim colonialist. Ultimul, se pare, în acel stil, fiindcă apoi s-au dus altfel, în Irak și Afganistan și recent în Libia, alături de onor fregata română, clasată drept sold de marina majestății sale și vândută drept nou-nouță unei țări cu numele România, pe undeva pe lângă Balcani. Nimeni nu amintește de falnicii noștri Carpați, doar de Balcanii care sunt întotdeauna un butoi cu pulbere.
Societatea socialistă multilateral dezvoltată a întâmpinat evenimentele din decembrie 1989 cu demnitate. Evident, dușmanul de clasă trăia, vechi din 1947, eliberat de tovarășul Gheorghiu Dej în 1964, cu toate instruirile de rigoare. Era vorba de Corneliu Coposu, fost secretar particular al banditului politician național-țărănist Iuliu Maniu, care totuși îi ceruse lui Antonescu să se oprească la Nistru. Acolo erau hotarele firești ale României Mari, cum greșit numea presa vremii țărișoara noastră reunită. Cominterniștii bolșevici nu i-au dat voie să se adreseze direct generalissimului Stalin, care uitase de el, dar dacă i se reamintea, poate că i-ar fi oprit pe slujitorii satanei, vorba mamei mele, fie-i țărâna ușoară!
Maestrul tuturor combinațiilor, alias Silviu Brucan, a fost vigilent, după cum se știe. Inteligentul nostru popor nu s-a prins. Mie mi-a venit mintea de pe urmă, fenomen specific națiunii noastre milenare, chiar bilenare sau trilenare, dacă ajungem la traci și sciți, străstrămoșii noștri. Societatea socialistă multilateral dezvoltată a trecut în proprietatea organelor de partid și de stat comuniste, a capitaliștilor străini și a unui număr mare de indivizi iuți de mână, care au făcut Istanbulul, Polonia sau Germania, cu produsele noastre pentru export, aducând blugi, teniși, cafea, mărgele, verighete, lanțuri și lănțișoare, după care se înnebunesc și locuitori din Papua-Noua Guinee.
Președintele Ceaușescu după 1968 tare ar fi vrut să se retragă din Pactul de la Varșovia, de care se temea fără să știe că el îi asigura guvernarea dictatorială absolută. Îi plăceau țările nealiniate, așa-zisa lume a treia. Asta era împărțirea Occidentului, care forma lumea întâia, țările comuniste lumea a doua, iar celelalte lumea a treia. Sigur că erau țări capitaliste neutre, precum Suedia, Austria, Elveția, Finlanda, care au rămas și acum neutre. Iugoslavia era comunistă, China la fel, ca și Vietnamul, Cuba și altele. Multe țări arabe și africane erau semi-socialiste. Încă nu începuseră luptele interne dintre triburi, sau între așa-zisele mișcări de eliberare din Angola și Mozambic, unde se luptau de fapt indirect cele două superputeri, SUA și URSS. În Vietnam URSS a testat atât celebrele puști de asalt AK47, cât și sisteme de artilerie antiaeriană. Americanii aveau de toate: avioane, elicoptere, rachete, submarine, crucișătoare, portavioane etc. Au făcut o curățenie generală în depozitele de armament mai vechi, urmând să le umple cu cele mai noi și mai ucigătoare arme. Vietnamul este singura țară din lume care a învins pe câmpul de luptă armata SUA de 500000 de oameni, în cele peste două secole de existență a acestei țări. Șocul psihologic a fost teribil. De-abia după 15 ani președintele Reagan a început o ofensivă militaristă care le-a deschis din nou americanilor pofta de a duce războaie. Acum au mai multe și în plan și mai multe. Desigur, nu cu Rusia și China, dar mai ales cu Rusia, care păstrează o relativă egalitate a armamentelor strategice și convenționale, deși cu mult mai puțini bani față de SUA. Războiul rece însă nu se uită ușor de generațiile prezente. Cele două țări se suspectează și spionează reciproc.