Amintiri din Comunism

Distinsul nostru popor, în viziunea istoricilor marxiști-leniniști, și aici nu greșesc, are o mare capacitate de a româniza toate naționalitățile. Suntem noi hoți, excluzându-i cu respect pe cei veniți din valea Gangelui odată cu tătarii la 1240, sunt și maghiarii și germanii noștri hoți. De altfel, asta s-a observat și la foștii noștri regi. Primul, cu afacerea Strousberg a căilor ferate, unde ne-a furat Bismarck, al doilea timid și naiv, al treilea hoț la drumul mare, iar al patrulea încă trăiește în mijlocul bogăției strânse cu sudoarea și sângele poporului român, după cum bine scria Scânteia în ianuarie 1948. Noi asimilăm lingvistic totul. Toate firmele capitaliștilor noștri au nume englezești. În București, în fosta Piață a Unirii, mai exista clădirea unde scria mare pe perete La vulturul de mare/ cu peștele în gheare. În general, românii negustori de atunci își dădeau numele firmei: La Ionescu, La Capșa etc. În Suceava, era un mic bufet numit oficial Dorna, care era cunoscut de bețivii din mahalale drept La trei păduchi. Și asta în anii victorioși ai socialismului, până ce tovarășul prim secretar Traian Gârba, treaz și în deplinătatea facultăților mintale, l-a ras de pe vechiul sol al Sucevei, împreună cu toată strada Karl Marx și o bucată din Ștefan cel Mare, unde locuiau urmașii unei naționalități care venise odată cu legiunile romane. Adică cu noi.
Un fost poet de curte, un sinistru pupincurist de serviciu în revistele literare bolșevice la aniversări ale tovarășului Ceaușescu sau alte ședințe cântate în lozinci penibile, cu un poster încă la librăria Mihai Eminescu din Suceava, face comentarii la o antenă TV, unde se adună securiștii. Cinstita vorbă a marelui Eminescu, din versurile atât de actuale: Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul/ De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Informatorii sunt și revoluționari, oameni care merită să fie scuipați de distinsul popor român până la adânci bătrâneți. Dacă Simion Dascălul a avut dreptate? În fond, nu-i nicio rușine, se putea și mai rău.
Istoria noastră națională a fost defăimată, au spus politruci de dinainte și de după epoca de aur, chiar din secolul al XIX-lea, când toți ne contestau caracterul de popor. Întâi istoricul roman Dio Cassius, la un secol după cucerirea Daciei, a menționat că toți locuitorii noii provincii de la nord de Dunăre au fost exterminați, cum se făcea în mod curent atunci, începând de la Iosua, urmașul lui Moise. Unde-s hitiții? Pe urmă, în secolul al V-lea, un got, Iordanes, a scris că Aurelian, la 274, a retras toți cetățenii din provincia Dacia nord-dunăreană în sudul Dunării, într-un teritoriu căruia i-a zis tot Dacia. Deși după Dio Cassius dacii au fost exterminați până la unul, romanii au păstrat, totuși, numele provinciei. Secole au trecut, un mileniu „negru”, au spus unii, fără niciun cuvânt despre noi, daco-romani. S-au trezit în secolele XVIII și XIX trei bandiți de istorici germani, Schultzer, Engel și cel mai rău, Roesler, care s-au ocupat și de istoria țaratelor româno-bulgare, conduse de frații valahi din provincia mare numită apoi Romania sud-dunăreană. Acest țarat, după cei trei istorici, a învins în două războaie regatul maghiar, lucru care a permis o migrație masivă spre nord a populației valahe trăitoare în triunghiul geografic Sofia-Skoplje-Nis, lângă Albania, de unde celebrele lor cuvinte prezente în limba română de azi. După un timp, un istoric român de naționalitate engleză a combătut aceste „basne”, accentuând, ca în epoca de aur, că românii au trăit o mie de ani în codri, în munți, cu oile, în dreapta și în stânga Dunării, dar au avut mereu un loc al lor, actuala scumpa noastră patrie. Ungurii au preluat toate „basnele” și ne-au făcut venetici și hoți. Germanii, cum am mai spus, ne fac și azi țigani. Mie, personal, nu-mi plac germanii, chiar dacă vizigoții au ascuns la Pietroasa celebrul tezaur. Generalul Antonescu și legionarii au făcut o alegere catastrofală aliindu-se cu Hitler. Regele pușlama, Carol al II-lea, dacă rămânea pe tron, neutru în război, cu toate tratatele impuse de Hitler, venea în 1945 în coaliția Aliaților. Dar asta e o istorie pierdută. Vina a fost, la început, a lui Carol al II-lea, care l-a asasinat pe conducătorul legionar Corneliu Codreanu, cu mamă germană și tată polonez, dar român xenofob. În 1940, Mișcarea Legionară, care avea o largă audiență, îndeosebi în rândul tineretului, a învățătorilor, preoților, studenților, dar și a militarilor, până la generalul Cantacuzino-Grănicerul și alți ofițeri. Legionarii l-au împins în față pe Antonescu în septembrie 1940, care a luat puterea în numele lor. Dacă după rebeliunea legionară din ianuarie 1941 generalul Antonescu urma linia lui Carol al II-lea, cu toate tratatele economice încheiate de acesta cu Germania și nu se angaja (pur și simplu verbal) în războiul antisovietic, rămânând neutru (și putea, Hitler neavând nevoie de armata lui amărâtă), în 1945 stătea alături de învingători. Trebuia, pur și simplu, să ia exemplul primului război și a coalițiilor de atunci. Eu tot repet aceste evenimente care au fost posibile, gândindu-mă la moartea tatălui meu în fața Odessei.
Cine a ținut sub teroare iubitul nostru popor, în anii neglorioși ai socialismului? Partidul comunist sau securitatea, procurorii și judecătorii militari, toți egali în grad cu informatorii? Toți la un loc, dar organul special îl știm noi, pentru că el și-a servit și iubit țara, numai țara noastră cea străbună, nu dușmanii de clasă. Iubitul nostru neam, cuvânt reacționar în copilăria mea, burghez, folosit de Iorga și alți legionari, scoborâtor din legiunile romano-siriene, după călugărul certat de Miron Costin, a învățat democrația burgheză pe de rost. Respectă cu sfințenie dreptul la vot. E vorba de cam 50% din totalul cetățenilor patriei, tinerii fiind departe de conștiința civică (și bine fac!). Decât să voteze hoți și mârlani, vorba unui pensionar hâtru cu 700 de lei noi pensie, care totuși îl votează pe Iliescu și pe urmașii lui cu sfințenie, acești tineri care nici armată nu mai fac, nici școală, decât cu bani pentru examene, acești tineri sunt mai fericiți decât cei care, ca mine, erau triști când împlineau 20 de ani.