Amintiri din Comunism

Dar despre lovituri de stat să mai menționăm că însuși domnitorul Unirii, eroul nostru național, alături de Iancu și Bălcescu, a dat prima lovitură de stat în 1864, lovitură de stat revoluționară, pentru împroprietărirea țăranilor, apoi, după 2 ani, au dat a doua lovitură de stat toți tovarășii săi de luptă de la 1848, în afară de Kogălniceanu și alți moldoveni. În fond, era vorba de „toată greco-bulgărimea” din Valahia pe care ar fi trebuit s-o anexeze definitiv Ștefan cel Mare. Ion Ghica, I. C. Brătianu, Christian Tell, mai puțin generalul Magheru, coloneii Haralambie și Solomon, de origine necunoscută, iată câțiva dintre autorii celei de-a doua lovituri de stat a României moderne. Apoi a venit regele Carol al II-lea, altfel mai deștept decât toți politicienii, cu dictatura lui, a treia. A patra au dat-o la 5 septembrie 1940 legionarii, împreună cu generalul Antonescu. În 30 decembrie 1947, tovarășii Petru Groza și Gheorghiu-Dej, cu pistoale Makarov în buzunare, încărcate și cu piedica trasă, l-au obligat pe tânărul rege Mihai, care trăiește de două veacuri, să abdice definitiv și irevocabil, pentru el și urmașii săi, ceea ce unii au uitat, gândindu-se că românii oricum nu se pot conduce singuri. Dacă ar veni pe tronul României prințul englez Charles, cu toată bucuria l-ar vota poporul român, căci altfel mama lui, regina Elisabeta a II-a va mai domni încă 20 de ani și va fi atunci bun de rege prințul William.
A șasea lovitură de stat au dat-o urmașii nomenclaturiștilor din anii 1950, în frunte cu marele maestru al combinațiilor, știm noi cine. Așa a apărut în fruntea țării un comunist de omenie, fiu de ilegalist, cu două mame, ceea ce pare a modifica puțin legile naturii.
A șaptea lovitură de stat a început sub conducerea unui român de altă naționalitate, negustorul produselor gospodăriei de partid la export, om școlit, bogat nevoie-mare, cu celebrul post TV de spălare a creierelor intrate în descompunere a pensionarilor noștri, caree ne-au construit cetățile furate și duse la fier vechi de o specie rară de rozători, care au făcut bănci și le-au furat și au tot furat. Pe mulți îi va bate Cel de Sus, adică bacteriile. Amin! Ultima lovitură a eșuat cu tot votul bravilor noștri concetățeni, cu salarii tăiate. Ceaușescu mai adăuga, din când în când, câte o sută de lei.
Membrii CC al PCR sau ai fostului birou politic rebotezat de Ceaușescu în CEPEX, bolșevici care trebuiau judecați de vigilenții procurori militari, împreună cu secretarul general, în baza legii Silviu Brucan, semnată de cel de-al doilea președinte al României, fără sceptru, Ion Iliescu, își scriu memoriile pe post de dizidenți, iar Dumitru Popescu scrie în continuare romane. Vilă are, pensie mare are, afaceri probabil are, și nu mici, precum Ion Dincă, proprietar unic, timp de câțiva ani, până a crăpat, al hotelului Dorobanți. Se răsucește Ceaușescu în mormânt. Dacă știa, i-ar fi trimis în pușcărie sau la casa de nebuni. Să fure ei bunurile poporului!
La județe, activiștii, între două vodci, conduceau poporul în ședințe, în care transmiteau directive și instrucțiuni. Tovarășul secretar cu propaganda Ștefan Panaitiu, despre care am tot amintit, îmbrăcat toamna și iarna cu celebrul pardesiu din piele de bivol, lung până spre călcâie, tip Goebbels, a avut, după cum se știe, două obiecții partinice principiale la o primă audiție a unor formații artistice: cu privire la dansatorii în opinci de la Cajvana, deveniți celebri, după 1990, și cu privire la cei din Dărmănești, urmași ai lui Taras Bulba. Aceștia au venit în costumul național, cu șalvarii roșii, fetele având o costumație chiar frumoasă, cu cizme roșii, evident. Nimeni nu bănuia că secretarul Panaitiu moștenea parcă o genă a bivolilor de pretutindeni: aversiunea față de culoarea roșie, deși era culoarea steagului partidului. Să se termine, a glăsuit el după jumătate de audiție, cu șalvarii ăștia, dumnezeii mă-sii, ce dracu, suntem români cu suman și ițari, ca Peneș Curcanul. Dar sunt naționalitate conlocuitoare, ucraineni, a riscat un șef de la Cultură, în bune relații cu el. Ce ucraineni, sunt români, noi stabilim cine sunt naționalități. Partidul conduce, să nu mai văd așa ceva! Aruncați dracului șalvarii, ce dracu, tovarășe director! Da, să trăiți, avem costume românești, suntem români, să trăiți! continua directorul căminului cultural. Opincile de la Cajvana erau o ofensă adusă socialismului victorios, ne aminteau de 1907.
O celebră poetă cominternistă avea o poezie, Lui Stalin, slavă, slavă-i cântăm, în manualul de clasa a V-a la școala din Costâna, în care clasici, pe lângă Nina Cassian, mai erau A. Toma (academician), Marcel Breslașu, Maria Banuș, cominterniști și chiar ilegaliști bolșevici. Eu, la 10 ani, eram revoltat de acele lozinci penibile. Și acum, în anul de grație 2013, cine reapare în poezia românească, material de studiu la liceu? Nina Cassian. Plecată să petreacă mulți ani în țara imperialismului american, legal, cinstit, cu aprobările de rigoare ale securității și partidului, Nina Cassian a devenit un adept al teoriei lui Maiorescu, reacționarul, artă pentru artă. Părintele lor spiritual mai vechi era Dobrogeanu-Gherea, dar pe primul plan era marele Stalin.