Amintiri din Comunism

Teoria marxistă ne-a explicat nouă simplu: cei doi filozofi aparțineau clasei stăpânilor de sclavi. Platon era criticat dur drept întemeietor al filozofiei idealiste, reacționare. Dacă trăia în 1950 în țările de democrație populară făcea pușcărie. Aristotel era criticat mai blând. Socrate, care nu credea în zei, era un prototip al ateismului. Religia era în general obscurantistă și partidul comunist nu putea admite așa ceva. Dar este atât de înrădăcinată în conștiința maselor populare ținute în oprimare și analfabetism de exploatatori, încât este nevoie de multă muncă politico-educativă și ateist-științifică, spuneau profesorii noștri de atunci în clasele încălzite cu turbă la Costâna și cu lemne la Suceava și în altă parte. Partidul a creat prin 1950 Societatea pentru răspândirea științei și culturii, condusă la București de un academician comunist, iar la Suceava de un fost profesor burghez pensionar, Stranski, care prin 1965 își bea cafeaua la cofetăria Liliacul, în timp ce citea Zori noi, în format mare, ziar suceveaan, condus atunci de Platon Pardău. Sediul societății era alături de cel al ARLUS-ului. Se abrevia SRSC, dar la ARLUS lipsea un cuvânt: Asociația română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică. Tovarășul Stranski era adus din spate, chel, iar pe mine atunci oamenii fără păr pe cap mă cam speriau. Mi s-a întâmplat și mie, mai târziu. Societatea amintită a dispărut prin 1971, odată cu sistemul național de radioficare, cu emisiuni locale 2-3 ore, în rest cu programul radioului din București. Aproape fiecare casă din orașe și din satele apropiate avea câte un difuzor, un radio mic care nu se închidea. Mergea ziua și noaptea. Eu îmi dau acum seama că difuzorul, alături de cărți, reviste și ziare, mi-a format o cultură generală la care nu mă gândeam. Atunci, în fiecare seară, cum am mai spus, se transmitea muzică simfonică, arii din opere, operete, muzică din balete, pe la 19-21 era emisiunea de teatru radiofonic. Îmi amintesc încă de Renata Tebaldi, Victoria de Los Angeles, Maria Callas și alți mari cântăreți de operă. Baletul Don Quijote de Minkus, Andrea Chénier de Giordano, poemul simfonic Pinii din Roma de Respighi, opereta Italianca în Alger, Cio-Cio-San, operă de Puccini. Așa era numită atunci opera Madame Butterfly, nume puțin burghez, cu atât mai mult cu cât subiectul descria cum tânăra japoneză Cio-Cio-San era mințită de un bandit, ofițerul american Pinkerton. Am văzut și filmul. Asta prin 1958, după eternul vagabond indian, cu melodia lui fermecată. Carmen de Bizet nu era țigancă, asta însemna ură de rasă, ca și acum. Dar ce nu știam eu atunci? Mult mai multe decât profesorii la politică și cultură generală. Sigur, doar unii profesori. Difuzorul comunist a avut, deci, rolul lui cultural. Sigur că toată ziua se spuneau cunoscutele lozinci și baliverne. Nici nu aveam timp să-l ascult. Seara, da, seara era a mea și a lecturii. Muzica mi se imprima automat în memorie. Nu ascultam, evident, arii din opera Faust de Gounod.
Procesul comuniștilor era greu de făcut de marii bolșevici. Trebuiau să facă un autoproces în care să-l angajeze drept avocat al apărării pe cel care l-a apărat pe Ceaușescu la Târgoviște. Bătrânul Coposu, căruia marele maestru Brucan i-a ghicit gândurile, șoptite de securiștii transformați în regaliști, și care cereau moarte comuniștilor, bătrânul Coposu deci ar fi lărgit acest proces, de la un om la câteva zeci de mii, chiar sute, dacă inteligenții mineri de la Petrila, cea mai veche mină, cântată de poeții anilor 1950, nu ar fi venit cu trenurile patriei, cu răngile lor de fier, în ținută de campanie, cu casca pe cap, și nu ar fi găsit mașinile de fabricat dolari în biroul țărăniștilor. În loc să anunțe FBI-ul și Serviciul Secret din SUA, care se ocupă de falsificatorii celebrei lor monede, ei au distrus totul, toate corpurile delicte. Tânărul luptător în pulover pentru libertate, Petre Roman, i-a despresurat cu un tanc sovietic T54 (nu 34), luându-i, ca pe Ceaușescu la Târgoviște, pe dușmanii poporului, iar minerii au strigat fără violență!
Lăsând sau nelăsând puțin la o parte comunismul nostru trecut, trecut cu bine cu toată barca activiștilor, securiștilor și informatorilor, procurorilor militari și șefilor de pușcării de diferite naționalități, care cultivau legume pentru hrana sănătoasă a deținuților, dușmani ai poporului, bandiți spioni ai imperialismului anglo-american, biserica mamii lor de jigodii, gândurile zboară spre fostul președinte american potlogar din născare, Bill Clinton. Cine oare a trimis-o pe tânăra Monica Lewinski, de altă naționalitate la noi, la ei toți sunt de altă naționalitate, pe post de stagiară la Casa Albă? Dar oare, chiar ce făceau stagiarele? Mai sunt și acum? Prea s-a băgat ea în ochii lacomi și vicioși ai lui Clinton. Ce spune onor CIA, crema cremelor inteligențelor americane, toți absolvenți la Harvard și Yale. Sau la Quantico. Într-o groasă carte de memorii, fostul președinte a trecut elegant peste păcatele tinereții și maturității sale. Era normal. Dar el s-a prins imediat de plasa luată. L-a salvat Senatul. Richard Nixon nu a avut curajul să treacă de cele două camere ale Congresului. Și lui i s-au trimis cei patru specialiști să pună microfoane la hotelul Watergate. La el se știe în general cam ce a greșit. S-a îmbătat criță într-o seară când trebuia să ia o decizie. Țăranii spuneau când eram copil că este o lege a beției care-i absolvă de greșeli pe bețivi. Era o glumă, evident. Eu o credeam.
O veste ne-a umplut sufletul de bucurie. Evident, condamn acțiunea unui nebun de a trage 5-6 focuri de armă automată AKM spre Casa Albă. Unde credeți că a fost fabricat celebrul pistol-mitralieră, prezent în magazinele din toată America, produs, precum vodca, de numeroase țări, evident, fără licență. La noi, la Cugir, unde se fabrică din epoca Ceaușescu. Francezii, tot în epoca Ceaușescu, s-au judecat cu RSR pentru dreptul de folosire a mărcii Coniac la produsele fabricate în România, în general din spirt și esență de vin. După ce s-au plătit bani în valută, bețivii s-au trezit cu produsul Vinars, adică esență de vin cu alcool. Cu AKM-ul de la Cugir a fost împușcat însuși șeful statului român, Nicolae Ceaușescu, într-o lovitură de stat tipic sud-americană. Acolo, în spaniolă, se numește pronunciamento. Esența democrației.
Vrând-nevrând, am ajuns tot în epoca Ceaușescu, amintindu-i pe cei doi președinți americani. Am ajuns de fapt la politica externă principială și constructivă a RSR, promotoare a coexistenței pașnice a celor două sisteme politice, capitalist și comunist, care sunt și azi, dar mai ales ideile cheii de boltă a acelei politici externe: respectarea suveranității și integrității teritoriale și mai ales ale neamestecului în treburile interne. Fiecare popor să-și decidă singur soarta. Prin popor, genialul conducător se gândea doar la el și nu la alde Manea Mănescu, Ion Dincă și alți tovarăși, mai puțin tovarășul Bobu, om serios, de încredere, din zona orașului Dorohoi, din nordul țării. Foști regățeni până la unirea cu jumătatea de Bucovină sau invers. Împărțirea Bucovinei a fost făcută de împăratul Carol, în 1918, când se destrăma Imperiul Austro-Ungar. Numitul împărat a fost și la primăria din Vatra Dornei, ținut îndepărtat al împărăției, reunit și el cu valahii țigăniți de la București, unde soarele pentru toți ardelenii răsare. Mai puțin pentru basarabeni. Ei vor unirea doar cu Moldova lui Ștefan cel Mare. Atât.
de Ioan Pînzar