DOI DURI DE POMINĂ: ENE ȚURCANU ȘI EMIL BOBU
– Confesiunile publicistului, scriitorului și bibliografului IOAN PÎNZAR, fostul director al Bibliotecii Bucovinei « I.G.Sbiera »
L-am văzut de aproape, în Suceava, în anul 1960, pe Gheorghiu-Dej, președintele ce l-a precedat pe Ceaușescu. Obiceiurile lui: nu defila în mașină de lux, nu făcea baie de mulțime, ci mergea simplu pe stradă, fumând, împreună cu activiști de partid de la București și din Suceava. Era un mic grup de 5-8 oameni, fără milițieni, fără gardă, fără alte mașini. Am trecut pe lângă grup, care-mi era indiferent la acei ani, în care cultul personalității încă nu escaladase conștiința publică. De fapt, pe vremea aceea era obligatoriul mai mult cultul „tătucilor” sovietici.
Între 1956-1959 l-am cunoscut, evident din vedere și chiar direct, la școala noastră (fostă școală de meserii) unde lucram pe atunci, pe Ene Țurcanu, prim secretar de partid al regiunii. Mai târziu, prin 1960, a venit în Suceava și Emil Bobu, președinte al Sfatului popular regional.
Dar prin ce au rămas în istorie cei doi vechi activiști? În timpul „guvernării locale“ a lui Țurcanu, acesta supraveghea și funcționarea închisorii din Suceava, în clădirea actualului Palat de Justiție, moștenită de la austrieci. Aici au făcut pușcărie mulți oameni politici și intelectuali ai regimului „odios“ burghezo-moșieresc. Deținuții politici erau „cazați“ și în barăci lângă mânăstirea armenească de pe Zamca sau pe locul unde este acum complexul „SelGros“. Ei au lucrat câțiva ani la noua linie ferată care trece prin Șcheia. O mare răspundere o are însă Ene Țurcanu (decedat pe la anul 2000) în privința colectivizării agriculturii din regiunea Suceava, prin luarea de măsuri violente și prin extinderea zonei până spre Gura Humorului, deși Gheorghiu-Dej stabilise aliniamentul Sucevei drept punct terminus. A fost o tristă întrecere socialistă. Mulți țărani au fost împușcați, mulți au înfundat pușcăriile, mulți au murit, unii sinucigându-se, iar majoritatea au primit o lovitură economică și morală groaznică. Și a mai făcut ceva Ene Țurcanu. În 1962, după încheierea colectivizării, a dat ordin ca toți caii preluați de colhozuri de la țărani să fie uciși și predați nu știu cui. Și ce cai magnifici avea regiunea Suceava de atunci!… Cine-și mai amintește? O fi primit ordin de la București? S-a opus unui astfel de ordin criminal?
Erau anii celei mai dure faze a comunismului, când se continua lupta de clasă. Zelos, activist destoinic, Ene Țurcanu a fost promovat la CC al PMR după 1962, luându-i locul o bucată de timp Vasile Potop apoi Emil Bobu. Mi-l amintesc pe acesta din urmă speriat și derutat la procesul foștilor conducători comuniști după ianuarie 1990. Rețin afirmația lui conform căreia regretă faptul că el, jurist de meserie, se găsește pe post de inculpat în fața justiției. La fel ca și ceilalți, l-a catalogat pe Ceaușescu drept tiran. Era speriat de moarte, evident, altfel m-aș fi așteptat să-și facă „autocritica“ mai curajos, cum îl știam de la Suceava. Păstrez și acum despre el multe amintiri pozitive, dacă se poate spune așa. Fusese procuror, în condițiile pregătirii și rolului procurorilor din epocă. Oricum, era un șef foarte autoritar și dur, inclusiv cu toți activiștii de partid din subordine, pe motivul că aceștia deja începuseră să devină o „pătură“ socială privilegiată, „aristocrația muncitorească“ după Lenin, ipocrită și ciocoiască, și care nu prea respecta normele morale și etice (după cum le va „statua“ mai târziu Nicolae Ceaușescu), pe care le aplicau însă cu sârg populației, terorizând-o. Sigur că Bobu era dur și cu alți oameni. Eu însumi am fost destituit dintr-un mic post de pedagog, împreună cu alți patru colegi, fiindcă pe la școala unde lucram (actualul liceu „Samuil Isopescu“), cânt a trecut el într-o sâmbătă dimineața la început de vaanță, copiii își aduseseră pe holurile școlii valize și bagaje și, una peste alta, era hărmălaie, gălăgie și dezordine. După câteva zile directorul m-a reangajat.
Emil Bobu a fost, totuși, un bun gospodar al Sucevei, un om care a ascultat toate sfaturile și a aprobat toate ideile marelui arhitect Nicolae Porumbescu, cel ce a proiectat actualul centru al Sucevei, până spre Arini și chiar str. Mărășești. Sigur că acum toate blocurile sunt fade, urâte chiar, dar atunci ele erau noi și frumoase în comparație cu ceea ce fusese înainte. De altfel, filozoful și omul politic Ion Petrovici, ieșit în 1964 din închisoare, a vizitat noua Suceavă prin 1968 și a scris cuvinte de laudă pentru arhitectul ei. La bătrânețe, după 1990, a revenit la Suceava și s-a stins într-o uitare totală, nu înainte de a concepe schița pentru obeliscul din lemn de lângă Stațiunea de Cercetări Agricole, în amintirea a 75 de ani de la Unirea Bucovinei cu România.
(rubrică îngrijită de Angela FURTUNĂ)
