Amintiri din Comunism

În perioada de glorie a comunismului fostei regiuni Suceava, care se întindea de la Poiana Stampei la Ripiceni pe Prut, cu multe raioane, tovarășul Emil Bobu, președinte al consiliului popular regional, apoi prim-secretar de partid regional până în martie 1968 și județean până în 1972, a fost, cum am mai arătat, activistul model, dur, intransigent și aș zice eficient. Remarcabile erau acțiunile lui concrete, el apelând și la pumni, dacă era cazul. Și erau multe cazuri. Unii țărani din zona de munte aduceau, clandestin, lemne în zonele Sucevei și mai ales Botoșanilor. Tovarășul Bobu avea un post de observație la intrarea în comuna Păltinoasa, fără milițieni, doar cu un activist-doi. Cine era prins era trimis apoi la miliția din Păltinoasa. Dar unii țărani, care în general lucrau la păduri, erau deci muncitori forestieri, cu celebrele lor țapine, puse pe șevalet de maeștrii artei românești, nu știau cine e Bobu. Aveau loc unele altercații și de cele mai multe ori pumnul primului secretar lovea nasul țăranilor mirați. Unii ripostau, dar erau avertizați de cei doi activiști: „știți voi huliganilor că e tovarășul prim-secretar Bobu? Să trăiți, feriți-vă, tovarășe prim-secretar!“, când un țapinar riposta. Incidentele se încheiau cavalerește, lemnele fiind confiscate, cei în cauză amendați, dar pumnii erau uitați, absolut cavalerește. În general, tovarășul Bobu, fost procuror, lua măsuri, apoi uita. Dar câțiva frați Burlacu, șefi în Suceava, la partid, învățământ, în procuratură, l-au supărat pe primul secretar, care a devenit răzbunător. Toți au dispărut din Suceava după 1968. Unul era șef de secție la județeana de partid Botoșani, procurorul era plecat de mult la presiunea tov. Bobu prin Bacău. Frații Burlacu erau din comuna Mestecăniș, aproape de Rădăuți-Prut, un sat frumos pe atunci, prin 1968. La noul județ Botoșani au fost trimiși în general funcționari indezirabili la Suceava. La partid, la securitate, la miliție, chiar și la UTC. Frumosul oraș din 1959 era acum în 1968 mai pustiu, mai urât parcă decât Suceava, cea cu blocuri și centrul sistematizat de un arhitect de mare talent: Nicolae Porumbescu. Deși avea același centru splendid, Calea Națională, după popasul din Suceava orașul mi se părea vetust. Dovadă că l-am părăsit, după un an și ceva, făcând o mare greșeală.
Adevărul este că elita intelectuală evreiască părăsise definitiv urbea lui Eminescu, care până în 1968 era identică cu cea din vremea lui. Aceleași străzi, aceleași clădiri, teatrul, biserica Uspenia, primăria, prefectura. Toate clădiri monumentale, de o frumusețe deosebită. Fost unul din marile orașe ale Moldovei în secolul al XIX-lea, în care boierii își aveau conacele pentru vacanțele de iarnă, Botoșaniul, se pare că întemeiat de negustori armeni, a fost orașul unde s-a născut nu numai Iorga, ci și alți savanți și scriitori. Comuniștii cominterniști au acaparat toate funcțiile politice și în alte domenii, inclusiv la penitenciar, după 1945. Case aveau, dar camerele de la parter erau naționalizate pentru magazinele de stat. Ei locuiau la etaj: doctori, profesori, avocați, șefi de miliție, securitate, învățământ etc. etc. Proletarii evrei locuiau în apropierea cartierului țiganilor de pe celebra stradă Împăratul Traian, unde fusese o cărămidărie înainte. Transformat în 1950 în raion, orașul a rămas neschimbat, dar cu o civilizație identică cu cea din epoca interbelică.
Să revin la tovarășul Bobu, ultima sa funcție fiind cea de secretar al CC al PCR, un om în care președintele Ceaușescu a avut încredere deplină și pe bună dreptate, până la procesul de după 22 decembrie 1989, când l-a făcut tiran. Tiran, netiran, tovarășul Ceaușescu avea o grijă deosebită pentru fondul silvic al țării și pentru șeptel, adică numărul vacilor. Oile nu prea erau numărate. Statul socialist, adică CAP-urile, gostaturile, țăranii individuali și cooperatori trebuiau să crească și să mențină un număr de 7 milioane de bovine. Nimeni nu mânca în epoca de aur carne de vită, în afară de activiști, securiști și alții care furau. Șeptelul era sfânt. El asigura plata blestematei datorii externe, pe care marele cârmaci a luat-o de la bandiții imperialiști de peste ocean și de la FMI, evident, dar și de la prietenul său bancher bandit, David Rockefeller. De la ceilalți doi mari bandiți din copilăria mea, DuPont și Morgan, nu a împrumutat.
Războiul tovarășului Bobu cu țapinarii care vindeau lemne s-a încheiat, evident, cu victoria lui, dar și a poporului român. Până în 1990 fondul silvic era și el un bun național, de vreo 3 milioane de hectare. Tăierea lui haotică după 1990 a dus la valuri de inundații catastrofale. Eram copil și bunica, când venea o mare furtună, punea toporul înfipt în mijlocul ogrăzii și urmărea mersul norilor. De foarte multe ori ocoleau satul și o luau spre pădure. Ea îmi explica cum copacii atrag ploile mari, plus că rețineau 80% din apă în frunze și în vegetația din interior. Nu veneau șuvoaie la vale peste ogoarele oamenilor. Bunica îmi arăta în serile întunecate cu cer senin și Calea Lactee sau Calea Laptelui, cum îi spuneau țăranii. Prin 1950-1960 nu se tăiau brazi tineri pentru pomul de Moș Gerilă – așa-i spuneau comuniștii Crăciunului, de altfel o sărbătoare necreștină, păgână, adaptată de episcopii de la primele concilii ecumenice. Era în fond un obicei burghez, reacționar, plus că se stricau atâția copaci. În lunca Sucevei, la Costâna, era o pepinieră care creștea puieți de brad. Lucram și eu vara la prășit și la plivitul tinerelor plante, care erau trimise apoi la împădurire, cum s-a întâmplat cu întreg versantul dealului Zamca, unde am pus puieți cu întreaga școală de meserii, prin 1957-1958. Și zona de brazi din pădurea Costânei, căreia i se spunea Mănăstioara, a fost protejată până a venit colectivizarea. Au tăiat brazii pentru construirea grajdurilor pentru vaci. Colhozul a tăiat și brazii magnifici din grădina fostului conac boieresc, cum am amintit cu alte ocazii. Ce făcea tovarășul Bobu pe atunci? De ce-i păzea numai pe oamenii de la munte? Pentru vaci a lăsat să fie tăiați brazi, dar pentru cai nu. Caii trebuiau exterminați precum toată burghezo-moșierimea. Caii erau reacționari, ei generau capitalism, dacă-l citez pe Lenin. Și tovarășii prim-secretar Țurcanu și președintele sfatului popular regional s-au ocupat, împreună cu o armată de activiști, de asasinarea acestor frumoase animale. Fără judecată, fără nimic. Caii erau dușmanii regimului democrat-popular. Atunci prietenia româno-sovietică era în floare. La procesul tovarășului Bobu trebuiau cântărite faptele lui cu mai multă atenție. La Suceava, cum am tot spus, a făcut multe lucruri bune, în condițiile comunismului de atunci. Poate că asasinarea cailor a fost mai mult opera răposatului prim-secretar Ene Țurcanu. Principiul era clar: partidul conduce, sfatul popular execută. Loialitatea tovarășului Bobu față de președintele comandant suprem, secretar general și mare cârmaci a fost totală până la procesul lui, cum am mai amintit. Fost procuror militar exigent, ultraexigent, tovarășul Emil Bobu critica cu duritate, împărțea uneori pumni la hoții de lemne, mai și lua, dar era de o sobrietate desăvârșită. Nu înjura. Tovarășul Bobu nu înjura, evident, nu în ședințe, prelucrări, instrucțiuni, transmiteri de sarcini etc., ci în biroul lui mare, singur sau cu vreun subaltern. Tovarășul Panaitiu erau printre puținii care înjurau artistic, aș zice ca Arghezi la Mărțișor, evident nu în pomelnicul de ședințe, ci cu ocazia unor vizite sau vizionări sau în intimitatea biroului său, cu sau fără unii oaspeți. La Rădășeni exista o formație artistică de fluierași și eu răspundeam, vorba vine, din partea culturii, iar maestrul G. S. îi pregătea artistic. Aranjarea lor pe generații l-a enervat pe secretarul cu propaganda: „Ce nu-i puneți amestecați?“ Directorul căminului cultural a spus „da, tovarășe secretar, să trăiți, tovarășul dirijor i-a aranjat, să trăiți!…“ Maestrul venea de afară, dar s-a oprit în cadrul ușii. „Dumnezeii lui de ț…, ce-mi încurcă aici fluturașii aștia?“, după care s-a întors și l-a văzut pe tovarășul în cauză: „Aaa, salut maestre, ce faci, cum merge? Aranjează-i intercalați, mai stricăm tiparul.“ „Da, tovarășe secretar, să trăiți tovarășe secretar, să trăiți tovarășe secretar…“ O conversație la una din vizionările secretarului cu propaganda. Altele se desfășurau cu scântei, dumnezei și critici severe. Multe concursuri au fost până la celebrul Dialog la distanță în județe. Apoi a venit acel infam personaj cu Antena vă aparține și cu cenaclul lui. Tovarășul Panaitiu era vigilent, era onoarea lui în joc, „a partidului, tovarăși“, și a județului. Partidul conduce. Activiștii erau repartizați pe localități, pe fabrici și uzine, pe ceapeuri, să răspundă de ele. Adică cum să răspundă? În primul rând activistul mergea la secretarul BOB din fiecare unitate, oraș sau sat și se uita în planul de muncă. Asta în timp ce venea cafeaua și primul pahar de whisky. Activistul era grav și concentrat, până la al treilea pahar de whisky, apoi discuta cinstit și tovărășește cu secretarul vizitat de partidul județean. Și el era partid, dar unul mai mic. Când mergea pe teren un tovarăș secretar județean era fierbere mare. Aceștia erau niște Ceaușești mai mici. Cu secretarii trebuia să fii mare diplomat. Pe ei nu-i interesa planul de muncă, ci obiective mai mari, industrie, situația în întrecerea socialistă, plus că aveau de regulă de rezolvat unele probleme reclamate de anumiți tovarăși și ei comuniști sută la sută.
Ioan Pînzar