Amintiri din Comunism

Despre informatorii securității s-ar putea scrie un roman cât Război și pace, dacă am avea un Tolstoi. Eu rămân totuși puțin consolat cu faptul că un fost torționar comunist, șef de pușcărie, azi colonel pensionar, a declarat onorabilei realizatoare a marii jonglerii numită Memorialul durerii, cum am mai amintit, că e ateu. Ateu convins. Parcă 0,001 la sută din faptele lui de executor de ordine, care cultiva vara legume pentru dușmanii poporului, sunt atenuate de crezul lui ateist. A citit Biblia hazlie. Nu, a început să amintească de Feuerbach, teoreticianul ateismului prieten cu Engels. Poporul nostru român e credincios până și în înjurăturile lui curente de cruci, biserici și chiar dumnezei, asta la plural. Cel fără credință poate face numai rău. Aiurea, cele mai mari crime și fărădelegi, cu excepția conducătorilor Revoluției franceze, le-au făcut credincioșii de diferite confesiuni. Fără religii, lumea era mai liniștită, în anumite perioade. Puțin doar.
În privința informatorilor, „fisa” mi-a picat demult în neuronii gândirii. M-am prins, vorba românului, demult. Procesul comunismului când se face? Procesul comunismului se putea face cu AK47. Cine-i AK47? Un avocat al lui Nicolae A. Ceaușescu. Sigur că fac doar supoziții, în stilul pamfletului literar, cât mă mai ajută mintea mea în pierdere avansată de neuroni. Deocamdată nu-mi mai pică „fisa”, poate doar pentru Academia Română, unde au fost aleși oameni atent verificați de securitate, colaboratorii primind funcții de conducere, probabil. Zic probabil, deși ceva interior îmi șoptește că s-a pus omul de încredere, pe la începuturi, în toate domeniile. Băieți deștepți acești informatori și revoluționari, plătiți pe deasupra din truda iubitului nostru popor! Or fi fost oare și țăranii de la CAP informatori? Cei mai șmecheri au ajuns magazioneri (sau magazineri), brigadieri, din cei mulți care tăiau frunză la câini pe la sediul CAP. Mama și toate babele trudeau la prășit pe lanurile agriculturii socialiste. Chiar în plină revoluție agrară. Am găsit-o într-o zi căzută undeva pe o tarla, la prășit. Ceilalți i-au lăsat rândurile și erau mult înainte. Am luat-o până aproape de casă, deși nu prea voia să lase prășitul. Nu primea nimic, fiindcă avea pensie de văduvă de război. Dar lucra pentru a putea păstra lotul ajutător, adică vreo 20 de ari pe aproape de casă. Din aceia trăia.
Noi, proștii proștilor, tâmpiții tâmpiților, ne-a luat parcă Dumnezeu mințile, dacă mai era ceva de luat, nu ne-am prins că după 1990 s-au unit tusea cu junghiul, vorba țăranului analfabet, adică informatorii și informații, și ne-au suflat cu măiestrie toate proprietățile socialiste ale întregului popor: fabrici, uzine, munți și lacuri, pământ și ape, bucăți de străzi din orașele noastre, toate iubitele noastre autoserviri (e adevărat, goale), petrolul nostru de la Sf. Andrei (zi națională), sarea și tutunul, cu care am pierdut războaie, băncile înființate și desființate, miliardele de dolari strânse de Ceaușescu, coleg cu David Rockefeller, ne-au luat totul bandiții, Dunărea cea albastră și pădurile de fagi și de brazi, ca să împartă acum și sicriele! Ne-au furat nouă, bucovinenilor, berea de Solca, cea mai grozavă din Europa, fabrica fiind închisă acum și pusă la păstrare pentru alte secole. Informatorii cu sutană, lacomi precum lăcustele, și fostul rege Mihai s-au dat la munții noștri cu copaci falnici, pe care-i taie și-i trimit în țările calde, unde nu crește decât nisipul. Cine ne poate cânta durerea noastră națională? Cântătorii lui Nicolae A. Ceaușescu, oltean între olteni, au început să crape, unul câte unul, cum plastic și artistic a grăit țăranul român analfabet, cel care punea degetul pe hârtia albă când primea actele cu cotele, procesele-verbale, buletinele de vot puse în urnă la alegerea marii adunări naționale, parlamentul nostru lăsat lângă casa preafericitului Augustin, adică Justinian, Justin, Teoctist și marele miliardar Daniel, toți foști colaboratori cinstiți ai înaltelor instituții laice, cântate în biserici, să ne rugăm pentru sănătatea și preamărirea conducătorilor țării, domnii Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, Dumnezeu să-i ocrotească! Avem la fiecare sfântă biserică cutia milei, unde babele pun ultimii bani pentru pâine și lapte, și așa le așteaptă cea cu coasa acasă, Doamne iartă-mă! Cel atotputernic nu prea iartă.
Cei plânși cu lacrimi de crocodil informator la Memorialul durerii, cei câțiva care au mai rămas cu frica în toate moleculele ființei lor, indusă cu supremă înțelepciune de satrapii lagărelor comuniste, prin toate hârtiile semnate în care se jurau ateist că vor iubi socialismul toată viața lor, stau acum cot la cot cu ai lor duioși eliberatori și distinșii lor informatori, înjurând pe cine vrea să înjure un român de altă naționalitate cu n televiziuni. În loc să meargă cu sfântul AK47 și să se purifice din nou împreună cu preoteasa durerii, la memorialul Sighet, ei râd la televizor. Poate că bolșevicii au avut dreptate când i-au băgat în pușcării. Au arătat, precum au acționat Robespierre, Lenin și Stalin, că revoluțiile se fac cu teroare. Lenin a și dezvoltat teoretic ideea terorii roșii, deși nu el a decis împușcarea în orașul lui Elțîn a familiei țarului. Și nici Stalin nu a dat ordinul. Decizia, în vâltoarea războiului civil, au luat-o bolșevicii locali. Cel care ar fi luat decizia cu bucurie ar fi fost marele Troțki, rus de naționalitate incertă, militant al revoluției mondiale până l-a liniștit Iosif Vissarionovici direct în Mexic.
Pe deținuții politici i-a eliberat tovarășul Gheorghiu-Dej în 1964, cu un an înainte de moartea datorită țigării și băuturii și nu Doftanei, cum se spunea, de ciroză, care l-a răpus tot atunci, la 65 de ani, și pe academicianul George Călinescu, de la care nu rămân decât bucăți din romanele lui cu ilegaliști de operetă, puși acolo pentru a-l convinge pe primul secretar Dej să le publice. Chiar vândut bolșevicilor, Călinescu rămâne un mare cărturar cu opera lui de până în 1945. În fond, făcându-mă și avocatul diavolului, care conduce pământul conform unor secte religioase (cu citatele corecte din Sfânta Scriptură), de ce am tot acuza organele de informații și contrainformații comuniste? De dușmanii externi ne apăra Armata Roșie, de cei interni ne apăra partidul, care conducea cu înțelepciune securitatea. Sentința dată de comandantul suprem Nicolae Ceaușescu, fără război la activ, era clară: numai un nebun poate nega marile, uriașele realizări socialiste ale oamenilor muncii, veșnicia de două mii de ani a comunismului. Și, după cum am mai spus, au mai apărut unii nebuni, evident trimiși la ospicii, așa cum se numeau pe timpuri spitalele de boli mintale.
Din epoca de aur am trecut în postcomunism cu lupte și jertfe, conduși de agenturile străine pe care probabil că Ceaușescu le știa, dar nu le-a spus pe nume. Este adevărat că au apărut mari capitaliști, hoți cu acte în regulă unii, pe baza legislației făcute de onor parlamentele României postrevoluționare. Dar faza în care ne găsim acum poate fi numită mai adecvat postcomunism. Cetățeanul Ion Iliescu, președinte de trei ori al celei de-a doua republici, curat constituțional, a grăit în anii 1990 și mai târziu pe latinește inteligentului nostru popor: dacă vin la putere Coposu, Câmpeanu sau Rațiu vor aplica principiul restitutio in integrum. Mult prea inteligentul nostru popor a înțeles mesajul și a rostit ferm: nu ne vindem țara, noi muncim, nu gândim, jos cu bandiții Coposu, Rațiu și Câmpeanu, reprezentanți ai forțelor clasei exploatatoare, dușmani ai poporului. Și a venit detașamentul cel mai înaintat al muncitorilor, minerii, cu bâte, răngi de fier, brațe și picioare vânjoase, și le-au măsurat pe spatele noilor dușmani ai poporului: studenții și intelectualii. Fostul rege încerca să revină, dar era oprit la aeroport, ceea ce nici nu trebuie criticat. Italienii n-au primit nici ei pe reprezentanții fostului rege după 40 de ani, și erau vechi capitaliști. Poporul fericit a cântat în cor versuri omagiale de care n-a avut parte nici odiosul tiran în epoca de aur, cu toți pupincuriștii în frunte cu Dumitru Popescu și Adrian Păunescu: Soarele răsare/ Iliescu-apare. Nici acei așa-ziși prozatori, respectiv poeți de curte ceaușistă, nu au găsit această simplă și eminesciană lozincă. Parcă coboară direct din Miorița, epopeea noastră națională, pe care au citat-o și ungurii comuniști în Istoria Transilvaniei în două volume, care l-a enervat pe patrioticul nostru prim președinte. Forțați de foștii capitaliști Coposu, Rațiu și Câmpeanu mult prea inteligenții noștri parlamentari au scris întâi că proprietatea este garantată, apoi că este ocrotită de lege. Adică este sfântă. După 20 de ani, șmecherii noștri capitaliști au garantate de constituție toate proprietățile.
Dar ce s-a ales din restitutio in integrum? A rămas o mare jonglerie a mult prea inteligentului Ion Iliescu. Toată averea întregului popor a revenit activiștilor, securiștilor, informatorilor și tuturor celor iuți de mână, indiferent de numărul neuronilor. S-a constatat că numărul neuronilor este invers proporțional cu cel al aptitudinilor de îmbogățire. S-a aplicat exact evoluționismul lui Darwin. Se acționează mai mult cu instincte decât cu neuroni la indivizii care se adaptează rapid în lupta pentru o existență cât mai bună. Și prin anul 2000, avându-l iubita noastră patrie președinte pe același postcomunist Ion Iliescu, s-a dat legea nr. 10 de restitutio in integrum, pentru fostul rege și urmașii marilor dușmani ai poporului, cărora le-au fost naționalizate toate bogățiile de vechii bolșevici și cominterniști. Pe timpul glorioasei guvernări a onorabilului Văcăroiu s-au dat poporului niște hârtii în care se spunea că sunt acțiuni pentru 70% din bogățiile țării. Au rămas hârtii pentru fraieri, dar adunate de cei șmecheri i-au îmbogățit. Românul nostru neaoș are o vorbă când îl întrebi cu ce s-a ales din ele, de fapt doar un cuvânt, care începe cu litera p.
Au venit și vulturi capitaliști din țări calde și reci, care au aplicat și ei legea 10 din 2000 și ne-au luat scumpele noastre fabrici și uzine, cu pământul din jur și de sub ele, ce era mai scump, chiar dacă numai cu jumătate din fierul vechi vândut iubitului Occident au plătit de fapt prețul onor statului român postcomunist. Și cine era în fruntea țării, al doilea președinte? Tot onorabilul activist, născut și nu făcut, cum spune evanghelia după Constantin cel Mare cetire.
Poporul nostru harnic și răbdător mai are de plătit mulți bani conform principiului restitutio in integrum. Urmașii bandiților capitaliști exploatatori Malaxa, Marmorosh, Mociornița, Sturza și alți foști boieri fanarioți așteaptă multe milioane de dolari sau euro. Dar mai sunt și alți foști cinstiți cetățeni ai patriei, cominterniști sau nu, care ne-au adus comunismul, unii care, e adevărat, așteaptă și ei bani românești, deși au plecat legal și cinstit. Comuniștii sau chiar și unii dintre ei au distrus proprietățile din orașe, clădiri frumoase în multe locuri, iar la noi în Suceava au distrus totul și au făcut coloniile penitenciare zise blocuri, în care totuși locuim. Nu sunt ele toate rele, ci felul urbanistic cum au fost proiectate și amplasate, mai ales în orașul nostru iubit Suceava.