S-a stins tovarășul Emil Bobu. Repet că a fost cel mai bun prim-secretar al organizației regionale, scurt timp și județene, de partid. Mulți ani a fost președinte al Consiliului popular regional. A fost un activist intransigent, în primul rând, cu bețivii, potlogarii și imoralii din subordine. Se certa și cu țăranii care cărau lemne, uneori cu incidente.
Tânăr neliniștit cum eram, prin 1965 s-a nimerit să fiu concediat (cuvânt burghez atunci), adică să fiu dat afară de la fostul Grup Școlar și Tehnic nr. 4 Suceava. Emil Bobu a vizitat școala exact în sâmbăta când copiii se duceau în vacanță. Mulți își luaseră valizele cu ei și plecau chiar de la ore, dacă aveau mijloace de transport. Era o mică dezordine, infimă față de cele pe care le fac azi elevii din școli, care au amenajat loc de fumat. În plin comunism victorios, încă se foloseau metodele contondente, precum în armata mareșalului Antonescu. Bătaia era cerută de părinți, imperios chiar. Eu am scăpat până la urmă, neavând în acea zi program, dar mai ales fiindcă directorul Cojocaru, fost activist și absolvent al universității muncitorești, coleg cu Elena Ceaușescu, m-a iertat și m-a reintegrat după două zile, spre nemulțumirea secretarei școlii, care mă dorea șomer cu orice preț.
Emil Bobu, comunist convins, deși la procesul din 1990 ar fi trebuit să spună deschis asta (Ceaușescu a murit cântând Internaționala, spre cinstea lui), el, de frica gloanțelor calibru 7,62, l-a făcut pe secretarul general tiran, ceea ce puteau spune cei ce căutau mâncare în epoca de aur, mai rău ca în timpul războiului. Tovarășul Emil Bobu n-a răbdat de frig și de foame în anii luminoși ai socialismului. Poate doar în copilărie și adolescență, ca mine, de altfel. El venea, totuși, din perioada interbelică, chiar copil fiind.
Tovarășul Emil Bobu nu mai este. Cei care-l urau cel mai mult erau activiștii bețivi, corupți, muieratici și potlogari, vorba lui Gogol, dar, evident, și țăranii care au scris cu mâna sau cu degetul muiat în cerneală numele lor strămoșești pe cererile de intrare în gospodăriile agricole colective. Bobu era atunci președinte al sfatului regional. Prim-secretar, cel cu prima răspundere, era eroul actual al satului Adâncata, Ene Țurcanu, fiu al comunei Văculești din fostul județ Dorohoi, raion după 1950. Emil Bobu a făcut cursul scurt de procurori și a profesat cât a profesat, fiind promovat de tânăr în administrația comunistă.
Episodul cu caii țăranilor luați de colhozuri l-am relatat altădată. Să punem totul în seama lui Ene Țurcanu. Partidul conducea totul, inclusiv pușcăria politică și de drept comun din Suceava.
Tovarășul Emil Bobu era un om serios și, mai ales, explica întocmai preceptele moralei proletare, înconjurat fiind de mari potlogari imorali. A avut o familie model, asemenea celei a secretarului general Nicolae Ceaușescu. Aici se apropiau cel mai mult. Nu am auzit, cel puțin cât am putut eu afla, s-o fi condamnat în vreun fel pe Elena Ceaușescu, mai ales că amândoi colaboraseră la sectorul organizatoric, cel cu cadrele. Normal ar fi fost ca după moartea fostului tiran (aici l-am scuzat pe Emil Bobu, se temea pur și simplu de gloanțele Kalașnikovului, doar mai avea de trăit, în fond, 24 de ani), dacă Ceaușescu murea până în 22 decembrie 1989, cum aștepta toată lumea, fostul prim-secretar al organizației regionale Suceava să-i fi urmat la conducerea partidului. Sunt sigur că dacă comunismul mai trăia, secretarul general Emil Bobu ar fi dat cele două miliarde de dolari la consum, să mănânce poporul flămând. Era totuși mai realist decât visătorul și poetul amator Nicolae Ceaușescu, cel dotat cu o ambiție teribilă, datorită originii sale tătărăști, ceea ce face cinste acestei etnii, ai cărei membri au traversat toată Siberia până în Dobrogea noastră. Hoarda de Aur din Crimeea a stat mult timp în peninsulă. Țăranul român rememora cunoștințe istorice ancestrale, când spunea atunci când te vedea speriat sau fugind: ce, vine hantatar?