Amintiri din Comunism

DDT-ul a fost un fel de penicilină pentru toate gângăniile care sugeau sângele oamenilor. Ne-a scăpat de păduchi, îndeosebi, și noi îi înjuram pe imperialiștii americani, adică Scânteia cea bătrână, unde scriau de zor mulți din cei scăpați de păduchi. Și pe ei i-a dat Dumnezeu, spunea mama, punând eventual rufele cu păduchi la spălat cu leșie. Celebra leșie era și un fel de DDT. Compusă din cenușă de lemne și apă fiartă, suferea un proces chimic care o făcea corozivă și chiar otrăvitoare. Dacă țineai mâna mult în leșie chiar te trezeai cu epiderma atacată, roasă, oricât de groasă era pielea mâinii de țăran. Rezista aproape la orice, mai ales partea cu care era apucat orice, de la mămăligă la sârmă ghimpată.
În același timp, pușcăriile erau pline de fostele clase burghezo-moșierești exploatatoare a omului de către om. Dar puteau fi numiți oameni bandiții dușmani ai poporului? Era om, oare, călăul Tito, cel cu barda plină de sângele poporului iugoslav? Printre dușmanii poporului român muncitor, de orice naționalitate, proletari din toate țările, uniți-vă! striga partidul, exploatatorii trebuie lichidați, exact așa scria Scânteia cea bătrână. Printre acei dușmani din pușcării erau și tineri, inclusiv din satul meu natal, atestat de documente încă din timpul lui Ștefan cel Mare. Erau unii foști membri ai partidelor burgheze, numiți generic legionari, alții rude cu marii călăi ai poporului, chiar de gradul patru. În fine, după 1964, mulți tineri care au rezistat au lucrat pe șantierele comunismului, fiecare după profesie, unii completându-și studiile în numele umanismului socialist. Contactul lor cu securitatea era legal, nu erau informatori, fiindcă legea care i-a eliberat i-a obligat să spună apărătorilor cuceririlor revoluționare cum trăiau, ce auzeau pe stradă, nu la Europa liberă, doamne ferește! Acești oameni, în frunte cu Corneliu Coposu, trebuiau să ia puterea în 1990, cu sprijinul poporului, care să strige „Soarele răsare/ Coposu apare”. Acesta, al doilea președinte anticomunist sută la sută, se putea alia cu generalul Militaru, care deja plănuia să pună mitraliera pe foștii activiști și securiști, supărat că l-au bârfit și ținut sub observație pentru că avusese relații bune cu KGB-ul sovietic, garantul, alături de Armata Roșie, al comunismului românesc, al tuturor profitorilor comunismului, care, evident, trebuiau să aibă aceeași soartă cu președintele Ceaușescu, cel care ne-a ținut în frig, dar cu regimul lui alimentar strict și elementar a salvat pe mulți de probleme de circulație, obezitate etc., făcându-ne și metroul pentru țigăniții români valahi din București și Casa Poporului, pentru mârlanii de ieri și de azi.
Ei bine, nu s-a întâmplat așa. Au mai țipat trăiască democrația câțiva țărăniști și liberali, dintre care mulți s-au dus definitiv, dar câțiva bătrâni liberali mai trăiesc ca vechii patriarhi și, mai ales, sunt la fel de porniți împotriva imperialismului anglo-american, a revanșarzilor și neocolonialiștilor germani, călăii omenirii, exact cum scriau românii de altă naționalitate în Scânteia cea bătrână, între anii 1950-1960, când eu trăiam aidoma urmașilor străvechii civilizații de lângă râul Gange. Ea ne-a dat cifrele, de la 0 la 9, aduse de arabi, fără de care nu s-ar fi făcut nici bomba atomică și plecarea pe Lună. Ne-a dat Mahabharata și Ramayana, limba sanscrită și toate celelalte limbi numite indo-europene. L-a dat lumii pe Buddha, un mare filozof și creator de religie. Așa că să fim mândri de conaționalii noștri de origine hindusă, chiar dacă mai fură fier vechi. Fierul nou de la Galați știm cine îl produce. Ce, noi, românii verzi, vorba nu-știu-cui, nu suntem urmașii hoților din legiunile romane din Dacia, cum scria Simion Dascălul? Bravii soldați, sirieni și hoți… Evident, nu cei de astăzi, ci aceia din timpul lui Saul din Tars, care nu a mai ajuns la Damasc…
În altă ordine de idei, am mai amintit odată cum prin anii 1970, în Bucureștiul cel frumos de dinainte de cutremur și de viitoarele șantiere trăia un scriitor, pe numele lui Teodor Mazilu, care era foarte timid, deși bețiv notoriu. Sensibil, fragil, boem, la filmarea unui documentar s-a întors cu spatele, din cauza timidității, cum a explicat redactorul TV. Teodor Mazilu scria cronici sportive la partide de fotbal, stând în timpul desfășurării lor la restaurantul Berlin. E adevărat, veneau unii fotbaliști care îl mai informau despre unele episoade. Eugen Barbu, un mare suporter al Rapidului, numit de el Real Giulești, semna și el o cronică sportivă, evident, fiind de față la meciul respectiv. Dar scriitorul Teodor Mazilu a scris și el în epocă un roman, numit Bariera, oarecum în stilul Gropii lui Eugen Barbu. Bariera însemna mahalaua bucureșteană, plină și atunci de urmașii unor triburi indiene. Scriitorul cel timid a mai scris și niște piese de teatru, dar nu în spiritul realismului socialist, cel puțin în parte. Trebuia să bea și el și ciupea bani de pe unde putea. Piesa lui, cu cel mai frumos titlu din dramaturgia românească, se numea „Proștii sub clar de lună”. Parcă am văzut-o odată la TV, căci s-a jucat cu succes în multe teatre. Cine erau proștii? Aici cenzura și secretarii de partid și directorii de teatru nu ar fi avut ce răspunde întrebărilor onor organelor de protecție a poporului. Cine sunt proști, tovarășe? Muncitorii noștri, care construiesc socialismul? Niciun cetățean al republicii noastre nu este prost. Niște bețivi, ar fi zis tovarășul Panaitiu, scriitorii ăștia mai spun și adevărul. Cine-i prost? Uitați-vă la inspectorul ăsta general umflat și încrezut. Nu dau 100 de muncitori pe el. Uite cu ce vine el în Cântarea României, niște copii cu învățătorii lor, care lălăie, dumnezeii…