Amintiri din Comunism

Eram eu atunci supărat pe comunism? Eram. La 23 de ani, când am plecat de la unitatea unde lucram, i-am spus directorului, repet din nou: aici se lucrează ca în sclavagism. Am spus-o de față cu martori, fără frică, cu gura mea, în deplinătatea facultăților mintale și nesilit de nimeni. A fost o declarație ca la miliția populară. Ce a urmat, am mai povestit…
La 20 de ani, tăceam. Tăceam și citeam toate ziarele și revistele cumpărate cu banii pentru mâncare și pâine. Citeam ca prostul, tot în deplinătatea facultăților mintale, toate balivernele, inclusiv cele din revistele Teatru și Cinema, cam scumpe atunci. Singura lectură pe care nu o regret este cea a revistei sovietice Timpuri noi, în rusă Novoe vremia. Mă rog, citeam și romane, Dostoievski în continuare și Balzac. Evident, citeam și cuvântările tovarășului Gheorghiu-Dej și rapoartele la congresele partidului nostru muncitoresc. Atunci nu se numea comunist. Partidul muncii era în Albania, în Anglia (laburiștii), în Israel și prin alte țări. Al nostru, însă, era superbolșevic. În Israel, printre fondatori, se găsea și actualul președinte, Shimon Peres; în Anglia, șef al guvernului laburist era Harold Wilson, care avea probleme cu Rhodesia de Sud, azi Zimbabwe, unde colonistul Jan Smith a proclamat independența. Acum, țara condusă de negri e în ruină, în frunte cu președintele etern Robert Mugabe.
Suceava anilor 1950-1970 era plină de poeți care cântau partidul iubit în ziarul Zori noi și în alte broșuri sau reviste efemere. Culegerile de folclor contrafăcut de metodiștii Casei regionale a creației populare era pus în gura unor țărani speriați de Securitate, dacă ar fi refuzat să semneze cu numele lor. Regiunea era plină de poeți țărani care chiuiau de fericire când s-au făcut criminalele colhozuri, lăsând țăranii cu fundul gol. Întâi i-au bătut securiștii și milițienii. În Bosanci și alte localități au fost adevărate răscoale. Onor parlamentul informatorilor, securiștilor și activiștilot nu a dat o lege de pedepsire a celor care i-au împușcat pe țărani sau au dat ordine. Mai trăiesc încă câțiva din cei care au luat bătaie în acei ani. Tac ca după trecerea tătarilor, turcilor și fanarioților, pecenegilor și cumanilor. Nu numai că tac, dar bătrâni cum sunt, mai merg să-l voteze pe tovarășul Ion Iliescu. Scriitorii suceveni erau poeți, prozatori și dramaturgi. Ultimii erau activiști de partid care compuneau brigăzi artistice. Marii scriitori bolșevici suceveni erau Platon Pardău, Pantelimon Solcan, Eusebiu Camilar, academician corespondent la București, fostul legionar, conform actelor procuraturii militare, Teofil Coștiug, cu pseudonimul Dumbrăveanu, despre al cărui proces din 1971 am mai scris și care cânta și el partidul, poate-l uită. Cum să uite partidul? Securitatea a fost atent informată de primii informatori cine era fost legionar. În această categorie intrau, evident, toate partidele burgheze exploatatoare.
Au trecut ani până să-mi „pice fisa” că toți cei care au făcut așa-zisa revoluție de la 22 decembrie 1989 au fost, în primul rând, informatori ai securității, securiști și activiști PCR. Cei mai periculoși au fost informatorii, chiar situându-se în top înaintea securiștilor și activiștilor. Aproape toți cei din TV și de la sediul CC erau, în primul rând, informatori.
Folclorul nou era împărțit pe zone din jurul orașelor. Baliverne enorme umpleau paginile unor cărți cu titluri mai poetice, precum Bujorel crescut în soare, sau, simplu, Folclor din Ținutul Dornelor sau Humorului etc.
În acest timp, țăranii erau colectivizați cu bâta, cu gloanțe, cu amenințări și presiuni, iar copiii ajunși în școli erau trimiși să-și lămurească părinții. Până și pe mama au întrebat-o de mai multe ori unde e fiul ei. Nu știu, spunea ea, poate e cu Ilie a vecinei Domnica la Hunedoara. Hai, lele, semnează, că ai să fii fericită, spunea un domn de la oraș, trimis de partid cu un învățător. I-a tot refuzat ea, de mai multe ori, deși nu avea ce pierde decât lanțurile proletarului lui Marx. O parte din pământ era dat surorii mele la măritiș, mai mult decât trebuia, iar ea și-a oprit exact o falce, adică un hectar. Cât chin a tras cu aratul și căratul recoltei de pe întreg pământul, fără bărbat, fără cai, plug, căruță, morișcă, care a fost furată la vremea războiului, când trupele sovietice eliberatoare ne-au dus peste râul Suceava, în primăvara lui 1944, și când mareșalul Antonescu îl asigura pe Hitler că va merge până la victoria finală. Și a mers lângă un stâlp, în fortul Jilava, unde un pluton de execuție format din soldați de nu se știe ce naționalitate au tras în el cu puștile germane Mauser. De mine știa învățătorul care venise la mama să caute cărțile pe care eu le-am luat de la biblioteca școlii și a căminului cultural și nu le-am dus înapoi. Nu știam, eu credeam că-s gratuite. Era vorba de Bălcescu, Opere, un volum gros, cu tot cu scrisori, Evgheni Oneghin, din care puteam recita cred că aproape zece la sută, Poezii de Pușkin, apoi Gogol, Slavici, Eminescu, Creangă și Coșbuc, ale cărui poezii le recitam la serbările școlare.