„…Dacă ar fi primit ordin de la Ceaușescu, tovarășul Bobu ar fi dat foc Sucevei fără să ezite…”
– Confesiunile publicistului, scriitorului și bibliografului IOAN PÎNZAR, fostul director al Bibliotecii Bucovinei « I.G.Sbiera »
Aduși mereu din cele patru vânturi, diverși șefi activiști de partid au mutilat definitiv acest oraș ce avusese cândva un mare rol istoric. Să revin la fostul tovarăș Emil Bobu. (Acum ar trebui să-i spun domnul Emil Bobu, desigur). A ajuns ministru de interne la București. Un loc potrivit pentru un om potrivit. I-a pus la treabă pe generalii și coloneii milițieni, ceea ce a fost bine. Cred că ar fi fost bine să fie lăsat acolo. Dar Ceaușescu a fost bun psiholog, în acele momente, ceea ce nu i s-a mai întâmplat și în decembrie 1989. Văzuse în tovarășul Emil Bobu un om în care poți avea încredere deplină. Și nu s-a înșelat. Ținându-l secretar al CC al PCR Ceaușescu l-a transformat pe Emil Bobu într-un fel de robot. Glumeam odată cu unii colegi spunând că, dacă ar fi primit ordin de la Ceaușescu, tovarășul Bobu ar fi dat foc Sucevei fără să ezite. Dintr-un bun activist local (e sigur că a spune bun activist comunist e un mic joc lingvistic), așadar, dintr-un gospodar eficient, Ceaușescu a făcut din Bobu un robot. Unul din roboții cei mai siguri și fiabili ai regimului. Până la un punct i-am admirat, omenește vorbind, loialitatea deplină, lucru rar la specia umană. Numai că atunci când, la proces, Bobu a rostit despre Ceaușescu vorba „tiranul“, a stricat totul…La urma urmelor, când fusese sincer și cine îl obligase să fie atât de zelos și fanatic? Oricum, eu îmi mențin afirmația: Emil Bobu a fost un bun conducător în Suceava acelor timpuri comuniste. Bun, în mod paradoxal, prin duritatea și, unii au spus, chiar prin răutatea lui. Este lăudabil, repet, că era dur în primul rând cu „șleahta” de activiști care aveau nevoie de un astfel de șef. Judecând comunismul ca pe un sistem împotriva naturii umane – să spunem doar atât, deocamdată–, adus de trupele sovietice, oamenii care l-au slujit trebuie judecați nuanțat. Căci, vrând-nevrând, trebuie să pornim de la un postulat: comunismul trebuia „construit“ în România. Problema este că la noi el a luat aspecte, după moartea lui Stalin, mai dure ca în U.R.S.S. Eram mai catolici decât Papa, cum se spune. Naționalismul lui Ceaușescu din 1968 s-a transformat apoi într-un monstruos cult al personalității, întreținut de oameni care ulterior ar fi trebuit să fie înlăturați de la conducerea țării după Revoluția din 1989, adică pe durata ultimilor 17 ani. Dar n-a fost să fie așa, din păcate…
Să-mi mai reamintesc de fostul secretar Ștefan Panaitiu, căruia trebuie să-i aduc mulțumiri postume. M-a ajutat (pe baza unei simple cereri lăsate la secretariat) într-un moment greu din viață, când eram pur și simplu șomer… Nu m-a chemat, nu m-a văzut, nu mă știa personal. În schimb, l-a anunțat pe Octav Monoranu, președintele Comitetului Județean de Cultură, să mă angajeze. Cei de la municipiu nici nu se uitau la mine. Tot în timpul lui mai erau și unii salariați din Cultură, e adevărat, artiști, care la crâșmă înjurau de zor Partidul și pe el. Pictorul Vigh Istvan era unul dintre aceștia, un artist boem cu un suflet mare. Deși Ștefan Panaitiu auzea mai târziu înjurăturile, nu a luat niciodată o măsură împotriva oamenilor. Erau momente în unele ședințe când era atât de pornit să critice pe cineva… căci era un fel de artă pentru artă. Dar măsuri nu lua, iar când ieșea din sală râdea și dădea mâna cu toți. Deși inițial muncitor, apoi școlit de partid, având reale aptitudini artistice, Ștefan Panaitiu a jucat de fapt rolul unui activist de partid tipic. Mutarea la Botoșani într-un post „de stat“ l-a cam descumpănit, el comițând mai multe „greșeli” pentru care eu nu am căderea să mă pronunț. A fost, cu certitudine, o personalitate complexă, controversată, a Sucevei, în era socialismului biruitor.
Fluxul memoriei mă trimite în anii mai îndepărtați, în Suceava anilor 1956-1959. Orașul nu era frumos, părea oraș numai dacă veneai de pe Zamca la vale, înspre strada Karl Marx, unde era vechiul centru istoric medieval din jurul pieței și al bisericii Sf. Dumitru. Era un oraș multietnic, specific Bucovinei. Evrei, armeni, mai puțini germani și polonezi, ruși lipoveni și unii ucraineni (dar care erau deja asimilați sau autoasimilați). Ucrainenii n-au constituit în trecut o minoritate distinctă a Sucevei. În 1956, la egalitate cu românii erau evreii. Erau doctori renumiți (Șecter din Ițcani), profesori (eu i-am avut la școala de meserii pe Beatrice Cotter, o frumusețe brunetă ca în Orient, pe A. Reizman și pe alții cărora le-am uitat doar numele). Dar evreii aveau și meșteșugari renumiți ai Sucevei: croitori, frizeri, cizmari, tâmplari, ceasornicari, bijutieri, precum și funcționari sau activiști de partid precum Alfred Bernstein și alții. Tot din acei ani, mi-l amintesc pe profesorul Alexandru Ștefănescu de la Liceul „Ștefan cel Mare“, care ne vorbea minunat despre Eminescu, de două ori pe an, în „sala de mese” (actualul sediu al Palatului Copiilor, pe str. Dragoș Vodă nr. 11). În 1957 s-au sărbătorit 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare. Am plecat, cu întreaga școală, la Cetatea de Scaun, în frunte cu Ene Țurcanu. Accesul era pe actuala stradă a Cetății, peste pârâiașul Cacaina, pe o cărare ce urca pe partea răsăriteană a falnicelor ruine.
În 1958, la deschiderea cursurilor, directorul adjunct a ținut o cuvântare despre situația internațională. Între altele îl critica pe generalul de Gaulle, care revenise la conducerea Franței. Era numit fascist. Mai târziu am rămas uimit de această etichetă, pe care i-o pusese de fapt partidul comunist francez. De Gaulle fascist? Tito nu mai era „călău al popoarelor Iugoslaviei“, cum fusese etichetat pe când eram copil și elev. În rest, singurul imperialism de care se vorbea la noi era cel anglo-american! De ce nu invers? Căci în acele vremuri, Anglia își pierdea încet dar sigur coloniile și imperiul, cum și-au dorit, paradoxal, cei doi „mari“ din timpul războiului: Roosevelt și Stalin. Anglia a luat una dintre marile „plase“ ale istoriei, pierzându-și imperiul cu aportul americanilor și sovieticilor. Să ne gândim numai cine era atunci și cine se află acum la „Est de Suez“, adică Arabia Saudită și celelalte țări arabe cu petrol, inclusiv Irakul. E și acesta un paradox al istoriei?
