Amintiri din Comunism

Fiindcă am ajuns la acest capitol trist și absurd din istoria omenirii, războaiele, mi-am reamintit de doctrina militară a genialului nostru strateg, Nicolae Ceaușescu. Care a ajuns general după o școală de un an la Moscova. Mareșalul Antonescu nu l-a luat în armată și nu l-a trimis pe front să moară la Odessa sau la Cotul Donului și Stalingrad. Nu a luat nici un bolșevic cominternist din țară pe front. Plutonul de execuție al lui Antonescu era alcătuit în mod psihologic. Fiecare soldat trăgea către un condamnat, pentru a nu avea unul singur mustrări de conștiință. Unii nu nimereau, alții puteau trage pe alături. La Ceaușescu, însă, au fost băieții parașutiști care au tras cu sete în părintele patriei. Doamna Ceaușescu le-a și spus: „măi băieți, noi v-am crescut și educat, nu ne legați cel puțin mâinile!“ Dar nu a intrat în panică. Președintele a fost un adevărat erou: a cântat Internaționala. Primele patru versuri le țin minte și acum: „Sculați voi oropsiți ai vieții,/ Voi, osândiți la foame, sus,/ Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,/ Să-nceapă al lumii vechi apus.“ Melodia era frumoasă, compusă de un francez. Dar mai era un cântec pe care-l cântam în adolescență la școală, de fapt pe stradă: Marșul partizanilor, și el frumos ritmat, mobilizator. Din păcate, însă, l-am uitat. N-am uitat vechiul și actualul imn național al Rusiei, sigur că și el cu valențe muzicale, ceea ce e normal în țara lui Ceaikovski. Primul imn național al RPR începea cu versul „Te slăvim, Românie, pământ strămoșesc“. Dar cel mai frumos cântec era și este, cred, Republică, măreață vatră de Ion Chirescu, un muzician foarte talentat care venea, evident, din capitalism. Matei Socor, care compusese primul imn de stat era bolșevic cominternist. El a venit probabil pe un imaginar tanc T34. Ca și A. Toma, Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Nina Cassian și alți clasici ai literaturii realismului socialist, peste care trona însă maestrul Sadoveanu. Retras în ultimii ani la Vânători-Neamț, într-o vilă a partidului care i-a fost dată în proprietate, prin 1960 a fost vizitat de conducerea superioară de partid și de stat, în frunte cu tovarășul Gheorghiu-Dej. Era bătrân și se apropia de sfârșit. Din delegație nu a făcut parte și Nicolae Ceaușescu, care nu va vizita nicio personalitate mai deosebită a științei și culturii românești. Nu putea un geniu să viziteze niște oameni care erau ei scriitori, savanți etc., dar nu erau genii. Sigur că Gheorghiu-Dej i-a băgat în pușcărie pe marii cărturari ai țării, savanți, istorici, scriitori. Un mare poet filozof, Lucian Blaga, nu s-a vândut bolșevicilor și nu a fost vizitat de secretarul de atunci al PMR, ci de lucrătorii securității. Și bătrânul Arghezi s-a vândut, până la urmă, bolșevicilor, după 1955. S-a bucurat și el de mari onoruri. A scris câțiva ani o tabletă săptămânală în „Contemporanul“. Nu proslăvea partidul, doar voalat, dar era destul. Îi menționa pe oamenii muncii, truditorii din fabrici și de pe ogoare. A scris două volume pentru bolșevici: „1907“ și „Cântare omului“. Poeziile din „1907“ sunt frumoase și sunt de acord cu toată propaganda comunistă care a condamnat atrocitățile regimului burghezo-moșieresc împotriva țăranilor răsculați. Ministru de interne, în 1907, era Ionel I. C. Brătianu, de război generalul Averescu și unul dintre călăi era căpitanul Ion Antonescu, viitor mareșal făcut de majestatea sa regele Mihai I după dezastrul de la Odessa. Eu, care am umblat desculț de la 3 la 15 ani, din martie până în noiembrie, uneori decembrie, care am răbdat de foame și de frig, e adevărat, în anii glorioși ai comunismului, sunt alături de țăranii dintotdeauna. Din volumul „Cântare omului“ de Arghezi rețin trei versuri enigmatice: „Totuna-i ce faci/ Ori culci pe bogați,/ Ori scoli pe săraci“. Sigur că nu corespundeau cu materialismul dialectic și istoric. Dar maestrul Arghezi era unic atunci. Dacă securitatea îi găsea aceste versuri poetului din Suceava Vasile Pânzaru, îi mai adăuga patru ani de pușcărie. Tribunalul militar, adică. El se pronunța în problemele poeziei, romanelor, jurnalelor scriitorilor mai mari sau mai mici.
Revin la arma de asalt AK47. Așa-i spun ei, cei din Occident. După 1968, viteazul nostru secretar general al PCR, care a condamnat invazia Armatei Roșii în Cehoslovacia, pentru care l-am apreciat și eu și am și scris în niște texte publicate după 2000, a creat gărzile patriotice și a pregătit o nouă teorie militară: războiul întregului popor. Dar cu cine voia să se lupte tovarășul Ceaușescu? Cu Armata Roșie! Cu ce armament? Cu pistolul-mitralieră AK47, cu tancuri vechi sovietice și tunuri din al Doilea Război Mondial. Sigur că era o iluzie. Dacă Armata Roșie a ocupat Cehoslovacia într-o noapte, e adevărat, fără o reacție a armatei acesteia, Ceaușescu cât ar fi rezistat? De fapt, am mai spus, Ceaușescu nu se temea de ocuparea României, care era ocupată de la distanță, prin Tratatul de la Varșovia, ci se temea să nu fie schimbat el, să nu pățească precum Dubcek. Numai că la noi comunismul era mai catolic decât în URSS, așa că Leonid Ilici Brejnev dormea liniștit. Senzația era asemănătoare cu mușcătura unui purice sau a unui țânțar. Cam asta era războiul întregului popor. Poporul a făcut până la urmă război cu el, cu genialul președinte, dar și cu întregul regim comunist, dar nu a reușit. Activiștii, securiștii și agenturi străine (nu KGB) au avut grijă să fie salvată pielea tuturor nomenclaturiștilor și cominterniștilor, care au devenit imediat capitaliști. Tâmpenia poporului român, care l-a înjurat pe Coposu și l-a aclamat pe Iliescu, s-a confirmat din nou. Alea iacta est…
Pictura abstractă, cubistă, ermetică, nonfigurativă, fovistă, futuristă, dadaistă etc. era pentru propaganda de partid în 1950-1960 decadentă și nocivă. Dacă ceva s-ar fi păstrat prin muzeele noastre ar fi fost scoase și eventual depozitate. Până și Țuculescu a fost făcut decadent, ca să nu mai vorbesc de genialul Brâncuși, pe care l-a desființat însuși acad. George Călinescu, vândut comuniștilor de la început, dar pedepsit totuși și scos de la catedră în 1948, pentru legăturile lui cu Carol al II-lea. În acei ani se organiza o expoziție celebră, Bienala de la Veneția, cu toți artiștii occidentali „decadenți“. Dali era în fruntea tuturor decadenților. Dar un alt artist spaniol ultradecadent nu era criticat. Era lăudat. E vorba de Pablo Picasso, căruia critica noastră plastică de la „Arta plastică“, revista de specialitate, „Contemporanul“, „Gazeta literară“ etc. îi aducea elogii. Picasso era ultradecadent după normele jdanoviste de atunci. Picasso era însă comunist în Franța. În 1949 s-a ținut un congres mondial al păcii la Varșovia și a venit și Picasso, împreună cu poetul Paul Eluard, și el comunist. Congresul avea nevoie de un afiș și poetul francez, inspirat, a căutat în mapele cu desene ale lui Picasso și a găsit un porumbel alb stând pe niște picioare care practic nu se vedeau. L-a ales și s-a făcut afișul și așa a apărut celebrul porumbel al păcii. În copilăria mea erau afișe, era reprodus în ziare și reviste. A primit pentru el și Premiul internațional „Stalin“ pentru întărirea păcii între popoare. Ulterior a primit și premiul „Lenin“. Deși era deja bogat, porumbelul i-a dublat bogăția. Dar Picasso picta tot ermetic, abstract, nonfigurativ, contrar doctrinei estetice comuniste. Însă nimeni nu l-a criticat. Tabloul „Domnișoarele din Avignon“ (de fapt, inițial botezat „Prostituatele din Avignon“) era considerat de criticii noștri de artă cominterniști un moment progresist în istoria artei. Era reprodus, dar eu n-am înțeles nimic, nici atunci și nici acum. A venit apoi războiul civil din Spania și Picasso a pictat un mare tablou abstract, „Guernica“, satul bombardat și distrus de aviația lui Hitler. Și aici i s-a iertat stilul și lucrarea, care a stat la New York până după moartea dictatorului Franco, și a fost considerată capodoperă. Tablourile expuse la Bienala de la Veneția de Picasso, Dali, Miró, Chagall, Marinetti și alți pictori nonfigurativi au devenit demult clasice, iar acum se vând la prețuri fabuloase.
Ioan Pînzar