Amintiri din Comunism

În cartea editată de foștii pușcăriași anticomuniști sunt menționați și trei deținuți politici din Costâna, de care n-am auzit când eram copil. Pe unul l-am văzut odată în copilărie, Nicolai Seliuc, elev la Liceul Comercial din Suceava. În timpul procesului din 1952 mi se pare, o soră a lui a venit la mama plângând și i-a povestit cum a fost la proces. De frică, au trebuit să-l uite și mama, și surorile lui. După 1964, nu i s-a permis să facă studii universitare, deși alții au făcut, și aici ar putea fi o explicație. A lucrat ca revizor contabil până la moarte, la fostul sfat popular județean, mai mult pe teren, împreună cu un alt coleg, Grigoraș, care a fost exclus din facultate pentru că tatăl lui era chiabur. A început să umble din nou desculț pe la 19-20 de ani cu tatăl său, să muncească de zor cele aproape 30 de hectare cât aveau, până în 1959. Apoi și-a continuat studiile și a fost și el revizor contabil al sfatului popular județean până la pensie. Tot timpul a locuit și locuiește în Costâna.
Este menționată în carte o femeie, născută în 1933, care a făcut patru ani de închisoare pentru propagandă contra comunismului. N-am cunoscut-o, n-am auzit de ea la Costâna. Probabil era elevă sau studentă când a fost arestată. Numele ei este Cihan Olga, pe care nu mi-l amintesc din Costâna, unde știam toate numele de familie și poreclele sau supranumele. De Teodor Huțan, născut în 1888 în Costâna, fost profesor universitar la Cernăuți, am auzit mai târziu. El a fost ținut administrativ în custodia onorabilă a securității la Poarta Albă 60 de luni, după care a murit în 1952. Mai apare și numele studentului Arcadie Moștoflei, născut în 1926, economist, condamnat la Brașov la doi ani cu suspendare, dar care a executat totuși peste un an. Un alt student, Ilie Sava, născut în 1922, a fost condamnat tot la Brașov la doi ani de închisoare și a murit de tuberculoză la Târgu-Ocna. De amândoi nu am auzit până acum. Dacă o întrebam pe mama, când trăia, mi-ar fi spus totul, fiindcă și ea cunoștea bine fiecare locuitor al satului. Nu se amintește de învățătorul meu Constantin Sofian, arestat într-o noapte de mașina neagră și ținut într-un fel de arest aproape un an. A fost eliberat, cred, din motive medicale. Nu a mai predat la școală, fiind pensionat. Dar cel mai misterios caz a fost cel al unui bărbat îmbrăcat în costum negru, cum l-am văzut odată vorbind cu mama la poarta noastră. După un timp, mama a spus că a fost luat de mașina neagră și dus a fost pe vecie. Regret că n-am întrebat-o pe mama care-i era numele și dacă avea rude. Știu că locuia în apropierea pădurii, spre Mihoveni. Mama a mai povestit că a fost luat de sinistra mașină neagră la miezul nopții, fiindcă a scris o scrisoare în străinătate. Evident, nu la Moscova. Dar chiar și la Moscova dacă scria cineva să-l felicite pe marele Stalin, securitatea tot l-ar fi luat. Așa ne trebuie, vorba vechiului meu prieten de la Botoșani Sin Leiba Șloim.
Este evident că mult mai mulți oameni au ajuns în temnițele comuniste. Mulți dintre copiii celor stinși din viață nu au mai vrut să amintească de suferințele părinților lor. Unii nici n-au știut. Foarte mulți nici n-au avut dosare penale sau administrative. Mulți au murit uciși în beciurile securității, condusă atunci și formată din cominterniștii care au adus comunismul în sărmana Românie cu ajutorul armatei sovietice eliberatoare din robia fascistă și a regimului burghezo-moșieresc. Așa ne trebuia? Am mai spus-o, dacă Antonescu nu voia să cucerească Odessa și apoi Stalingradul, poate că alta era soarta neamului nostru. Propaganda lui Antonescu, descrisă în cărțile umoristice ale lui I. Ludo, avea și ea o limbă de lemn cu lozincile aferente: cruciada împotriva comunismului, la răscruce de veacuri, catapeteasma neamului, brăzdar de vreme nouă, salvatorul și dezrobitorul (Antonescu) nației în prag de apoteotică izbăvire a porților creștinătății etc. etc. Cultul personalității la români începe cu traco-daco-sciții și cumanii romanizați.
Primul președinte al RSR, Nicolae Ceaușescu, a rostit răspicat încă din vara lui 1968: vrem să se respecte dreptul fiecărei țări de a-și hotărî destinele fără niciun amestec din afară, respectarea suveranității și integrității teritoriale, neamestecul în treburile interne… condamnăm imperialismul, neocolonialismul, antisemitismul, rasismul etc. Neamestecul în treburile interne era linia de foc a politicii externe a secretarului general al PCR. Vizată era Moscova, centrul comunismului mondial. Neamestecul în treburile lui interne, după uitatele viitoare teze din iunie 1971 (ale lui Lenin erau din aprilie 1917), însemna că el e cel mai mare comunist din lume. Cel mai profund ideolog. Leonid Ilici Brejnev s-a prins repede de stratagema lui Ceaușescu. Voia să-l întreacă pe el, omul care făcea să tremure Occidentul, în comunism. Voia adică să fie mai comunist decât secretarul general al PCUS, care chiar s-a bucurat de această competiție. Și bătrânul Mao îi acuza pe sovietici că nu mai sunt comuniști sută la sută, că au capitulat în fața SUA, mai ales după aplicarea politicii coexistenței pașnice între cele două sisteme politice: capitalism și comunism. Dar până și Stalin, prin 1926-1930, a fost acuzat de Troțki că a trădat revoluția mondială. Sigur că Stalin nu l-a iertat, nu pentru asta, ci pentru alte cuvinte nepotrivite ale făuritorului Armatei Roșii. Ceaușescu nu l-a ales drept model pe Mao, cu toate că a furat modelul ultracomunist al revoluției culturale, ci pe Kim Ir Sen cu numele de atunci, marele conducător comunist al Coreei de Nord. Evident că nu a venit cu nimic original în construirea socialismului. Prin 1985 a decretat că tot pământul patriei este al poporului, exact ce a spus Lenin în 1917 prin decretul privind pământul, urmat de decretul păcii. Cu acesta din urmă Lenin a privat marea Rusie, pe care n-o prea iubea, de rolul de învingător în războiul mondial, pe care-l putea avea dacă mai rezista un an pe front în fața armatei germane. Și ar fi rezistat dacă-l punea comandant pe Troțki, care fără să fi pus mâna pe armă în viața lui sau să-și fi îndeplinit stagiul militar avea un talent de mareșal. Și așa Rusia a pierdut Constantinopolul, adică Istanbulul promis de Antantă, spre consternarea grecilor, care au încercat singuri să-l cucerească, dar i-a înfrânt făuritorul Turciei moderne, generalul Mustafa Kemal Atatürk. Și așa s-a scris istoria. Și așa a ajuns și tovarășul Nicolae Ceaușescu dictator și tiran, cum l-a definit cu rigoare juridică tovarășul Emil Bobu la procesul CEPEX.
Tovarășul Bobu Emil nu râdea în general. Poate doar acasă. Am spus de atâtea ori că activiștii erau serioși, gravi, ei oficiau parcă o slujbă de partid, mai ales în ședințe. Cine a văzut la congresele și conferințele naționale ale PCR un om râzând? Ferească Dumnezeu! Ședințele se oficiau ca acelea ale papilor de la Roma sau ale preafericitului Teoctist, care a trimis Scânteii partidului, în ziua de 21 decembrie 1989, un articol sfințit în care condamna cu toată autoritatea lui de trimis al Celui de Sus pe pământ acțiunile antisocialiste ale huliganilor din Timișoara. Ziarul a apărut în dimineața fatidică de 22 decembrie. Amin.
Tovarășul Ceaușescu râdea la vânătoare, la petrecerile împreună cu familia și cu unii membri CEPEX. Râdeau până și Gogu Rădulescu și Ion Dincă, proprietar postmortem al fostului hotel Dorobanți, unde dormeam eu prin anii 1970-1980. Mă rog, și al altor mari proprietăți capitaliste. Dar de ce nu râdea iubitul nostru conducător la congrese și plenare? De ce nu mai spunea câte o vorbă de duh, de ce nu se ducea la o țigară, chiar dacă nu fuma, de ce atâta gravitate, care îi va face pe iubiții noștri compatrioți flămânzi și înfrigurați să-l urască de moarte? Un strateg postcomunist, Ion Iliescu, a cucerit inimile românilor râzând toată ziua în primii ani de după 1990. Inteligentul nostru popor a rămas înmărmurit: un președinte al frumoasei noastre țări râde. Râde de noi oare? Nici vorbă. El râdea de inteligența lui și nu a noastră. După maximele latinești și cu minerii care au pus parul pe spinarea studenților pletoși de atunci și a unor poeți bețivi, Ion Iliescu, sub conducerea venerabilului patriot Silviu Brucan, a reușit să-i trimită la lada de gunoi a istoriei pe Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Radu Câmpeanu, chiar dacă unii au guvernat perfect constituțional între 1996-2000, când un profesor geolog a fost înfrânt de securitate, pe bună dreptate.