Amintiri din Comunism

În luminoasa epocă de aur, cântată de cei mai celebri propagandiști români, Dumitru Popescu-Dumnezeu și Adrian Păunescu, mândră corabia, meșter cârmaciul, am mâncat, cât am găsit, salam cu soia. A fost o binefacere pentru sănătatea scumpei noastre patrii. El, salamul cu soia, dietetic și fără otrăvuri numite E-uri, a prelungit viața multor români. Bătrânii mănâncă prea mult, sunt prea lacomi, simțind-o pe cea cu coasa pe aproape. Sunt hapsâni, hrăpăreți și răi. Printre medicamente, spunea cineva hâtru, ar trebui încercată și stricnina. Deficitul bugetar actual s-ar reduce, fondul de pensii ar ajunge. Mai ales trebuie păstrate pensiile speciale pentru cei care au fost vărsați la armată de Ion Iliescu chiar în glorioasa zi de 22 decembrie, seara. Salamul cu soia este emblema epocii de aur, la fel cu nechezolul, adică cafeaua din ovăz. Ce medicament mai bun, ce aliment mai bun decât ovăzul, hrana cailor tăiați la colectivizare? Cafeina e, categoric, un fel de otravă. Eroicul nostru popor a biruit multe în lunga noastră istorie. A locuit țăranul român analfabet în bordeie sute de ani. Ultimul din Costâna l-am văzut și eu prin 1950. Unchii mei neglorioși la Cotul Donului (ei nu spun nici acum Stalingrad) au stat pe burtă luni și luni așteptând katiușele sovietice. Unul a dat mâna cu mareșalul Antonescu. Glorioasa armată sovietică i-a trimis pe jos, după cum am mai spus, din munții Tatra direct în Costâna. Tineri fiind, s-au călit și au ajuns la aproape de 90 de ani. Amândoi sunt analfabeți. De altfel, așa aș fi ajuns și eu dacă directorul școlii din Costâna n-o determina pe mama să mă dea totuși la școală. Dacă rămâneam repetent putea să renunțe. Oricum, în clasa întâi, chiar dacă rămâneam repetent, cred că învățam să citesc și să scriu. Dacă rămâneam analfabet, peste 15 ani ajungeam colectivist. Aș fi mers la oraș să lucrez prin construcții, ca atâția țărani din Costâna. Nu știu, nu prea eram făcut pentru muncă, îmi spunea unchiul Nicolae când aveam vreo 10 ani și ceva. Mă alinta cu un cuvânt inventat de el, analfabetul: puturu, de la puturosul. Avea el dreptate într-un fel. Cum m-ar fi educat partidul, uteceul și alți activiști? Nu m-ar fi educat nimeni. Dă-l naibii de țăran analfabet, mai e și puturos, la muncă tovarăși! Puteam merge cu colegul și vecinul meu, Ilie Goian, să lucrez la Hunedoara, după ce împlineam 16 ani. Atunci primeau și adolescenți, în pofida grijii permanente a partidului pentru tineretul patriei iubite. Numai că la combinatul siderurgic se lucra pe rupte. Ilie era harnic nevoie-mare. Aducea din pădure o cantitate enormă de lemne în spate. Noi îi spuneam sarcină. Vara ca vara, era cald și frumos, dar noi mergeam desculți prin martie, când pe cărare și pe câmp erau încă mari pete de zăpadă. Pădurarul satului avea armă ZB și uniformă, dar nu prea mergea prin pădure. Șansele erau să ajung muncitor necalificat. Ilie, totuși, cu chiu cu vai a terminat cele patru clase obligatorii. Apoi a făcut un an și la școala siderurgică de la Ițcani. Interesant este că mama lui Ilie, cu trei copii, tot văduvă de război, l-a dat la școală cu un an înaintea mea, datorită vârstei. N-a obiectat precum mama că i-a fost luată pensia de văduvă de război. Bărbatul ei era dat dispărut și putea apare într-o zi, dar în 1967 a primit și ea pensie. Ilie a ajuns muncitor calificat la Hunedoara. A plecat pe la 18 ani la armată și după o lună a fost trimis acasă, fără nici un motiv. Nu avea nici o boală, nu era copil de exploatatori, chiaburi etc. N-a înțeles nici el până azi de ce nu a făcut armata. În loc să piardă trei ani, a mers direct din nou la Hunedoara și a rămas până acum.
Tovarășul Ceaușescu a făcut la fel ca Ilie Goian, colegul meu, tot patru clase primare și s-a plimbat în 1978 în caleașca regală la Londra, alături de regină. Lenin s-ar fi întors în mormânt. Un comunist mai fundamentalist chiar decât Lenin a fost ademenit de capitaliștii muribunzi să se plimbe în calești regale, ba chiar în calești împărătești, cu nefericitul șahinșah al Iranului, care a vrut să-l imite pe marele Atatürk și să laicizeze statul iranian. Trebuia întâi de toate să revină la anticul nume Persia și să încerce să cultive vechile religii cu zeul Zarathustra, pe care l-a venerat un mare filozof german. Colegul meu, Ilie Goian, pe la 12 ani a căzut sub gheața pârâului și, altă dată, a picat de la peste 10 metri dintr-un fag, în pădure. Când a căzut, nu a vorbit o lungă perioadă de timp acolo, pe frunzele uscate care, de altfel, l-au și salvat. Pământul era moale și stratul de frunze era de peste zece centimetri. Dacă ajungea el secretarul general al partidului nostru comunist? În principiu, nu era exclus. În fond, toți membrii de partid purtau în raniță, teoretic, după Napoleon, bastonul de secretar general.
Mie, evident, nu-mi plăceau ședințele de partid. Aveam o emotivitate înnăscută în cadrul unor mici sau mari mulțimi de oameni. Nu puteam vorbi fluent, cum trebuiau să vorbească activiștii. Poate că pentru mulți oratoria trebuie exersată. Deci nu eram bun de secretar general, dar de secretar județean? Cred că încet, încet, cu o vodcă luată înaintea ședințelor, puteam deveni un vorbitor acceptabil. De repetat balivernele curente, puteam foarte bine. Le puteam chiar interpreta, dar asta nu era posibil. Singurele situații când puteam vorbi bine era la școlile pe care le-am făcut. Nu aveam pic de emoții. Mă enervam și emoționam când așteptam prea mult la examene pe holuri, îndeosebi la Iași. Erau situații când trebuia să vorbesc la unele reuniuni profesionale, când eram emoționat ca la ședințele noastre de partid. Uneori da, alteori nu. Mult am vorbit, în schimb, în grupul meu de prieteni, în tinerețe, prin cârciumi, uneori ore în șir, ca tovarășul Panaitiu. Sigur că alcoolul îi face pe bețivi vorbăreți, ca și pe activiști. Tovarășul Panaitiu, am mai spus, nu avea nevoie de vodcă pentru a vorbi ore în șir, foarte clar și fluent. Lua și el în birou câte un pahar de vodcă sau chiar whisky. Primea câte o sticlă de la unii secretari din județ, pe care-i simpatiza el mai mult. Ca să ajute pe cineva, nu trebuia să-i dai nimic. Nici să-i mulțumești, cum am făcut și eu. La Botoșani, în ultimii ani ai vieții, rotit ca prim-vicepreședinte al consiliului popular județean, nu s-a simțit în largul său. Postul era mai mult pentru un inginer sau un economist. A cam început să bea, după cum am aflat mai târziu. A făcut și alte mici greșeli. Eu îl absolv de toate. Prim-secretar la Botoșani era atunci Petru Duminică, apoi un tânăr de la UTC, un mic dizident, spunea Iliescu, la începutul lui 1990, în timp ce țara întreagă striga: soarele răsare, Iliescu apare. Omul nou, la care contribuise ca activist cu funcții superioare și bolșevicul de tip nou, sau bolșevicul ciocoi Iliescu, era format. Și parașutiștii, băieții făcuți întâi șoimi ai patriei, apoi pionieri, uteciști și unii chiar membri de partid, care foloseau cu dexteritate AKM-ul la Târgoviște, erau tot oameni noi. Și ei au fost prezenți la ședințele UTC din armată și din școală. Și ei au jurat că-și vor da viața pentru comandantul suprem, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Numai Hitler își introdusese numele în jurământul militar. Posibil și Stalin. Despre mareșalul și apoi generalissimul Stalin am vorbit mult. Hitler, fost caporal patru ani în tranșeele Primului Război Mondial nu și-a dat nici un grad militar, deși se îmbrăca cu o uniformă semimilitară, ca și Churchill. Acesta din urmă avea totuși gradul de locotenent-colonel în rezervă. Nu a uzat de gradul lui și nici nu l-a mărit. Stalin, totuși, nu făcuse serviciul militar în Rusia țaristă, ca și Ceaușescu în România. Stalin și alți câțiva generali au fost făcuți mareșali de Sovietul Suprem în 1943, după bătălia de la Stalingrad. Și Tito s-a făcut singur mareșal, iar generalul Franco generalissim. Mă rog, dictatorii cu dictaturile lor, de care nu se pot spune lucruri bune. Și Napoleon I a fost dictator, dar unul mai deosebit: după numai 20 de ani a ajuns erou național al Franței (în 1841).
Tovarășul Emil Bobu, secretar al CC al PCR, bravul nostru prim-secretar din anii 1970, era foarte grav și serios, în prezidiul congreselor, plenarelor, conferințelor etc., în apropierea genialului conducător. Când venea personajul sinistru de la București pentru vizionările sale la emisiuni precum Antena vă aparține, tovarășul secretar Panaitiu se retrăgea în biroul lui și-și căuta alte sarcini de rezolvat. Personajul intimida primii-secretari și secretarii ceilalți cu tupeul lui lugubru, amintind că vorbise în ajun cu marele cârmaci despre județul în care ajungea. Cât de mari erau primii-secretari, când era vorba de un personaj intim al secretarului general se făceau încet mici, tolerându-i toate abuzurile.
de Ioan Pînzar