Amintiri din Comunism

Decopertarea muntelui Călimani din frumoasa noastră Bucovină a fost o operă măreață, chiar dacă nu a fost găsit blestematul de sulf. Munca politică, evident, s-a desfășurat la un înalt nivel. Sediul central al activiștilor și gazetarilor locali era, evident, în casele partidului, sindicatului și în cele câteva restaurante și cârciumi din Vatra Dornei. Zile întregi, întrebând la telefoanele lor fixe discrete unde este șeful cel mare, primul secretar, iar apoi urmau alții, dar pe ei îi interesa îndeosebi tovarășul Panaitiu. Dacă nu pornea și el spre Călimani, unde aerul era perfect ozonat, iar băutura celebră era afinata (chiar foarte bună), activiștii de partid și cei de partid și de stat luau afinată și mâncau frigărui și cotlete duble de porc. La felul trei se servea în centru brânză cu smântână și mămăliguță. Și totuși venea o zi când primarul și primul secretar din Vatra Dornei, doctor și folclorist, le dădea o mașină să se apropie de muntele selenar. Între timp, ficatul distinșilor lucrători în munca de la om la om, sau de la bețiv la bețiv, căci și sărmanii lucrători care treceau prin foc și pară muntele se întrețineau și ei cu alcool, ficatul deci suporta din greu toxinele alcoolului, pregătind viitoarele ciroze, care aveau să încununeze gestul suprem al bravilor soldați ai partidului, în adăposturile subterane definitive, adânci de doi metri. Nu știu cine a legiferat această adâncime pentru liniștea și fericirea eternă a ființei umane. Alții, evident, sunt coborâți în adăposturi betonate, tot în împărăția bacteriilor. „Munca politică, tovarăși, cere sacrificii, nu de mult am semnat angajamentul solemn de credință veșnică iubitului nostru secretar general, pentru cauza partidului ne vom da viața, tovarăși, fiindcă obiectivul fundamental al politicii partidului este creșterea bunăstării poporului nostru muncitor“. Tovarășul Panaitiu, orator prin excelență, putea vorbi și 3-4 ore. Sigur că nu-l depășea, doamne ferește, pe secretarul general, care citea raportul la congresele partidului în 5-6 ore. El ar fi vrut totdeauna să termine mai repede, dar Sala Palatului, plină ochi, ovaționa și făcea genuflexiuni timp de două ore și jumătate. Cum să-i oprească, ce să facă bietul secretar general, dacă poporul, prin cei mai înaintați și curați fii ai lui îl iubea cu atâta ardoare. Până la urmă s-a dovedit, în cazul genialului președinte al RSR, dar și al altor foști dictatori, că iubirea prea multă strică și te duce în fața gloanțelor trase de copiii „pe care noi i-am crescut și educat, noi le-am dat cravată de pionier și carnet de utecist, noi le-am dat indemnizație pentru a crește mari și frumoși, noi i-am iubit ca pe copiii noștri și acum vin cu pistoalele mitralieră AKM (așa le ziceau românii) să ne secere ca pe niște criminali“ (din ultimele vorbe și gânduri ale doamnei Elena Ceaușescu). Cu mulți ani în urmă, când încă trăia marele Stalin, propaganda comunistă de pretutindeni o ridica în slăvi pe doamna Eleanor Roosevelt, fostă, într-adevăr, primă doamnă a Statelor Unite vreme de aproape 12 ani. Record absolut. Devotată soțului său, prietenul cel mai de nădejde al Uniunii Sovietice în timpul războiului, doamna Roosevelt era în fruntea luptătoarelor pentru pace din întreaga lume. Sigur că a fost și președinta Federației Mondiale a Femeilor Democrate, care luptau cu toată ființa lor pentru pace, vorba tâmplarului Max Rosemblat, în toate pozițiile. Dacă era nevoie, luau și arma în mână pentru apărarea păcii. FBI îi făcuse, evident, un dosar de cadre, iar sinistrul senator McCarthy o acuza chiar că e comunistă. Pe doamna fostă primă o durea însă în vârful degetului mic de la mâna stângă. Nichita Sergheevici Hrușciov o premiase chiar și în 1959, când a vizitat S.U.A., după cum se știe. Mergând cu un avion Antonov direct de la Moscova la Washington, fără escală, s-a întâlnit cu doamna Roosevelt la reședința acesteia. Fondatorul marii superputeri militare, politice, economice și financiare nu s-a bucurat de prețuirea urmașilor și a cetățenilor țării. Niciun mare aeroport nu-i poartă numele, niciun monument memorial în capitală, nimic. Dacă mai trăia zece ani putea păți ca Ceaușescu al nostru, sau ca Kennedy. Tiranul Adolf Hitler, pictor și arhitect ratat, caporal în război, ajuns cancelar, l-a subestimat catastrofal pe liderul S.U.A., cu picioarele parțial paralizate, e adevărat, dar cu o minte politică genială. Celălalt tiran, Iosif Stalin (așa semna scrisorile către Roosevelt și Churchill) a intuit exact potențialul uriaș al S.U.A. și a acționat ca atare.
Muntele sau vârful Călimani de lângă Vatra Dornei există și astăzi, fără pământul de pe el. Rezistă vântului și ploilor, rezistă tuturor calamităților naturale. Cele făcute de clasa noastră muncitoare au fost lovituri dure, toate mașinile care l-au decopertat au fost sută la sută românești. Sută la sută românești au fost cele câteva platforme de extragere a petrolului din Marea Neagră, despre care nu mai vorbește nimeni astăzi. Au vorbit mult demnii reprezentanți ai clasei muncitoare, crema cremelor națiunii române, activiștii de partid. Băutura națională a provinciei Bucovina, afinata, făcută cu fructele de pădure și spirtul de la Rădăuți, care după 1990 i-a îmbogățit pe reprezentanții noii clase conducătoare, adică un grup local din Suceava și un distins fost ministru al agriculturii și ambasador la Beijing, plecat și el în fundul iadului. Se aduceau, între altele, mari cantități de zahăr și de orez din China, la vama noastră erau declarate degradate, deci puteau atenta la sănătatea bravului nostru popor, așa că erau duse la fabrica de spirt din Rădăuți, făcută încă de austro-ungari. Cu un telefon fix și cu pilele și relațiile consfințite în epoca de aur, activiștii au salvat sănătatea poporului român, fericindu-i însă pe vajnicii noștri bețivi, care până la 60 de ani puteau bea chiar și unul sau doi litri de vodcă făcută într-o localitate botoșăneană cu o veche mănăstire: Vorona. Voronskaya a mai ajutat la menținerea în echilibru a bugetului pensiilor, trimițându-i în cutia de scânduri de brad sau stejar, numită pompos sicriu, din pământ am venit, în pământ mergem, cântau preoții cu bucurie interioară, pentru tot ce se putea lua de pe mort, vorba mamei. La moartea ei, conform tradiției, un mare coș de nuiele cu produse alimentare și ștergare plușate, cumpărate de răposata mea mamă cu pensia ei de văduvă de război, redată în 1967 de cel mai iubit fiu al poporului român, pe care eu, Saveta Pînzar, l-am iubit ca pe propriii mei copii, săracii, că sunt duși de mult de lângă mine și eu stau singură și aștept moartea, coșul cu darul către popă, săracul și el, a venit și el două seri la rând la priveghi, ceea ce n-au făcut copiii mei plecați, a fost pus într-un colț al bisericii din Costâna de pălimar, omul cu cheile și cu curățenia bisericii. Dascălul cânta și el partitura lui.
Spirtul de la Rădăuți i-a îmbogățit pe unii tovarăși, dar fabricile și uzinele distruse și vândute pe cine i-a îmbogățit? Tot pe vechii tovarăși de pe la gostaturi, cuascuri, ferme și alte bunuri funciare ale poporului român, care stăteau acum în biroul ca un sanctuar al primilor secretari și în cel al prim-vicepreședinților consiliului popular județean. Dumnezeu să-i ierte și pe cei duși definitiv? Eu aș zice să nu-i ierte, să care smoală cât mai multă. Pe tovarășul Panaitiu Cel de Sus (oare unde-o fi susul în Univers?) din galaxia noastră sau din Andromeda să-l ierte definitiv și irevocabil, eu, care m-am luptat ani la rând să ridic la cotele cele mai înalte munca politică și ideologică, să mobilizez oamenii muncii prin toate formele propagandei, pentru depășirea sarcinilor de producție, cât mai multe cincinale în patru ani și jumătate, că acum genialul nostru conducător, bietul de el, a renunțat la cincinale sub cinci ani, o gândire cu adevărat revoluționară, a șoptit în final tov. Panaitiu. În toată opera de construire a socialismului în iubita noastră țară a fost un singur cincinal realizat în patru ani și jumătate. A fost o victorie istorică a poporului român, condus de partid. Dar ce se întâmplase oare cu producția din jumătatea de an economisită prin elanul clasei muncitoare? Conducerea științifică și planificarea ultraștiințifică nu ne-au explicat. Nu s-a văzut nicăieri acel surplus de producție. Dar cum cifrele de plan erau mobile și imprevizibile, oamenii muncii raportau, prin reprezentanții lor, cele mai năstrușnice baliverne. Dar, oricâte baliverne ne spuneau, noi fabrici și uzine apăreau în toate colțurile țării, în timp ce poeții și prozatorii scriau încă ode dedicate unicului fenomen – cincinal în patru ani și jumătate –, în timp ce compozitorii compuneau muzica patriotică cântată de artiști care mai mult câștigau la nunțile tinerilor patriei noastre, să știe viitorul ce mărețe vremuri trăiau în ajunul și în plenul epocii de aur.
Am amintit cu altă ocazie de vizita finală a președintelui Ceaușescu în Călimani. Cu șapca și canadiana lui de revoluționar și vânător, cu mănuși din piele neagră (era rece în munți), secretarul general a coborât din elicopter, a făcut câțiva pași și a privit muntele gol, fără sulf. Nici nu s-a uitat la activiștii suceveni, în frunte cu primul-secretar, dă-i naibii de idioți, și a urcat din nou în elicopter. Un murmur de-al lui a fost luat drept o înjurătură, dar n-a fost așa, el se adresa părinților înmormântați cu preoți, dă-l naibii de ateism, sunt părinții mei, iată ce mi-au făcut bandiții… și sunt și fugiți din țară, o să-i bată blestemul poporului nostru liber și independent!