Amintiri din Comunism

De la kafkienele ședințe de partid la un eveniment din actualitate. Nu știu cum să încep,cu țăranul român sau ca bătrânul Feodor Karamazov din romanul lui Dostoievski. S-o iau pe ocolite. Despre morți, spun mulți români, numai de bine. Este o expresie binecunoscută, cu accente sau inspirată din creștinism. Dar despre morții care au fost răi, normal ar fi să spunem numai de rău. Pe Adrian Păunescu, recent decedat, l-am cunoscut și direct puțin. Activitatea lui nocivă din anii epocii de aur, încheiată cu un incident la Ploiești, a fost sancționată de însuși tovarășul Nicolae Ceaușescu. În seara de 22 decembrie 1989, mulțimea din București dorea să-l linșeze. L-au scuipat, doar. Trebuia legat de un stâlp și scuipat trei zile la rând. Dar ce a strigat în stradă Feodor Karamazov la moartea nevestei? „A crăpat cățeaua!” Aș fi tentat să-l parafrazez pe celebrul personaj în cazul răposatului poet bolșevic, ale cărui apucături le-am cunoscut bine. Memorie scurtă au românii: un fel de poet ultramediocru e decretat genial. Genial a fost numai Nichita Stănescu. Aberațiile publicate în revista „Flacăra” și un fel de cenaclu, care l-a îmbogățit peste măsură, chiar dacă au cântat acolo unii tineri talentați, nu justifică exagerările actuale, cu funeralii naționale. Bine că n-am păstrat 3 zile de doliu!
Comunismul nu moare. „Internaționala” triumfă și în capitalismul securiștilor, informatorilor lor și activiștilor cu fiii și nepoții lor. Soluția a dat-o înainte de a muri Dan Iosif: kalașnikovul în luna ianuarie 1990. Spectacolul de la Ateneu și înmormântarea cu militari sunt demne de niște români proști, uituci sau bandiți, precum foștii activiști și securiști, pe care i-a slujit acest personaj. Funeralii naționale? Dar în România din toate timpurile, doar Eminescu, Bălcescu și Avram Iancu și, simbolic, țăranul român, aveau dreptul la funeralii naționale. Mai bine să-mi reamintesc cu neplăcere de sfintele noaste ședințe de partid, care mi-au călăuzit și mie viața circa 20 de ani. Și interesant este că nu am lipsit decât motivat, uneori. Tovarășul Curechianu intra în panică când lipsea cineva, deși el avea o echipă care scria procesul verbal, în frunte cu prietenul dispărut din cauza blestematului de alcool, Costache Dumitriu, școlit la „Ștefan Gheorghiu”, descurcăreț în orice problemă, cu pardesiul lui din piele de bou, ca al celorlalți activiști. Era și el, la scara lui, o copie a secretarului Panaitiu, cu toate cele bune și rele. Oricum, vodca era sfântul la care s-a închinat zeci de ani. Odată cu vechiul comunism, fac distincția față de cel contemporan, capitalist și democratic, parcă au dispărut și marii bețivi. Bețivi pe care i-a creionat cu măiestrie inegalabilul Dan Spătaru, adică pe posturi, ca la fotbal: tu ești extremă, tu half, adică atacant central, tu la 11 metri. Fiecare cu sutele lui de grame pe zi. Parcă numai șoferii beau astăzi. Înainte cei cu numere la mașină cu trei cifre (activiști, securiști etc.) puteau bea oricât. Milițienii întâmpinau orice mașină cu „să trăiți”. Am făcut și eu mici călătorii cu unii care aveau asemenea mașini și care erau literalmente beți la volan, dar toți au scăpat de accidente. Un grup de activiști de la municipiu, prin anii 1970, beți toți, s-au oprit cu mașina într-un stâlp spre Burdujeni și au murit toți. Partidul nu s-a ocupat de înmormântarea lor. Fostul director al muzeului, O. Monoranu, mergea și el uneori beat la volan, dar nu a avut nici un mic neajuns în trafic. „Conduc mai bine beat”, glumea el tot beat fiind. Sigur că avea și el trei numere. Odioasa nomenclatură avea mașini cu trei numere, în general Dacii, la început Moskvici, apoi Volga și micuțul Trabant. Cu Volgile mergeau seara securiștii la vânătoare de dușmani de clasă. Maeștrii lucrau precum animalele de pradă: la adăpostul întunericului. La Costâna a trecut de câteva ori, fără să fie văzută de nimeni. Atunci era încă întuneric pe drumul mare și pe uliți.