Amintiri din Comunism

A trecut obsedantul deceniu 1950-1960 și a apărut Ceaușescu, în 1965, în fruntea gloriosului nostru partid. Caricaturi cu bandiții imperialiști nu mai apăreau. Trebuia totuși să râdem de cineva. De unii constructori ai socialismului cu defecte morale, nu ideologice, altfel ajungeau la pușcărie scriitorii cu personajele lor cu tot. Dar nici I. Ludo, în romanele umoristice din ciclul „Paravanul de aur” nu folosea numele reale ale personajelor politice. Ionel Brătianu era Viziru, Maniu era Iulian Dacu, Mihalache – Jugănaru, Iorga – Arghir ș.a.m.d., doar generalul Antonescu a rămas cu numele real în romanul, excepțional, Ultimul batalion. La fel și regii Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai. Generalul Averescu avea un nume literar puțin zeflemitor: Neață. Altfel, am mai spus, umorul este elegant, nu pamfletar, caricatural. Personajele nu sunt înfierate cu mânie proletară, cum cerea propaganda comunistă. Am mai scris că romanele lui I. Ludo ar trebui reeditate. Am învățat mai multă istorie din ele decât din orice altă carte de istorie. La cunoștințele mele din tinerețea primă am descifrat ușor numele reale ale eroilor acestor romane.
Plonjând din nou în actualitate, îmi aduc aminte de filmul „Tăcerea mieilor”. Sinistrul criminal dr. Hannibal Lecter a analizat-o psihologic pe eleva FBI, interpretată de actrița Jodie Foster, despre plânsul mieilor tăiați în copilărie. De mult timp, la Paști, se taie mieii, cele mai blânde ființe. De ce nu protestează nimeni, de ce s-au desființat hingherii, care să facă piele box din blana câinilor vagabonzi? Nu știu, nimeni nu răspunde. Aici decid babele.
Formarea omului nou avea nevoie și de satiră. Să ne despărțim de unele apucături neconforme cu morala proletară, râzând. Cam așa au început să fie satirizați, după chiaburi, și unii indivizi care nu respectau normele eticii și echității socialiste, evident, vânzători, ospătari, frizeri, dar și unele cadre de conducere care nu fuseseră verificate cu atenție de vestiții șefi de cadre. Și așa au apărut prozatori, dramaturgi și chiar poeți satirici, din categoria epigramiștilor. Cel mai celebru a fost Aurel Baranga, care satiriza apucături burgheze, retrograde, imorale, în piese precum „Mielul turbat” și multe altele. Acțiunea se petrecea în general înainte de 1965, adică de venirea în fruntea partidului a celui ce va deveni primul președinte al unei țări frumoase și binecuvântate de cominterniștii lui Stalin să urce pe culmile progresului până la epoca de aur, supremă, dar ultima. Comunismul cel descris de clasici nu l-am mai prins. „De la fiecare cât poate, fiecăruia după nevoi“, o lozincă care ar fi putut fi tratată de bravul soldat Švejk. Un scriitor umorist, Ion Băieșu, care a scris piesa „Tanța și Costel”, de mare succes la oamenii muncii, se numea de fapt Antonescu. Dar, ajuns în presa comunistă, a trebuit să-și schimbe numele. Un alt Antonescu nu era acceptat. Multe rude ale vechilor politicieni capitaliști și-au schimbat numele, dacă ajungeau undeva în funcții publice. Țăranii și muncitorii nemembri de partid se puteau numi și Maniu, și Antonescu, și Brătianu.
Cele mai bune romane umoristice editate atunci, după „Peripețiile bravului soldat Švejk” erau „Douăsprezece scaune” și „Vițelul de aur” de Ilf și Petrov. Au apărut la Moscova prin 1930, manuscrisul fiind văzut și de Stalin. Întrucât se satiriza perioada NEP-ului lui Lenin, de până în 1928, au trecut de exigența lui Stalin. În ele, totuși, mulți reacționari și dușmani ai URSS, autodeclarați nebuni și internați în ospiciu, strigau împreună cu contabilul Berlaga: „Jos comunismul!”, În spitalul de nebuni nu-i auzea nimeni, era încă voie. Dar la noi nu s-ar fi acceptat așa ceva. Falșii nebuni, internați pentru că înjurau partidul și pe conducătorii lui, dacă strigau în saloane sau afară „jos Ceaușescu” ar fi fost auziți de personalul sanitar sau de întreținere. Nebunii adevărați oricum nu prea ar fi înțeles ceva. Dar oamenii legii nu ar fi putut tolera așa ceva. Îi treceau din nou prin comisia medicală și erau declarați sănătoși, urmând a fi internați în celule izolate din închisori. Nu se putea tolera așa ceva. Și totuși, în toamna fatidică a lui 1989, un nebun sau fals nebun apărea prin Suceava și striga în gura mare că șefii sunt niște hoți mincinoși, bătu-i-ar Dumnezeu etc. Asta în centru. Pe la periferie, poate-l înjura și pe Ceaușescu. De altfel, atunci milițienii chiar se făceau că nu aud nimic.
Ioan Pînzar