Amintiri din Comunism

La țară, bravii țărani urmăreau copii de mici dacă vreunul o ia razna cu stânga. Nu-i durea capul că ar fi scris cu stânga, ci se gândeau cum va cosi cu acea mână. Invers? Sau cum ar fi ținut furca și sapa, doamne ferește? Cu înjurături și pedepse adecvate părinții îi corectau pe cei care puteau deveni stângaci. Dar și învățătorii urmăreau acest fenomen. Dacă un muncitor ajuns în uzină era stângaci? Inversa fluxul tehnologic, ca în filmul lui Chaplin. Ce-ar fi zis poporul muncitor dacă l-ar fi văzut pe conducătorul iubit că semnează cu toată autoritatea și competența un decret cu mâna stângă? Pușchea pe limbă! zicea mama. Oricum n-ar fi putut face semnul clasic al extragerii rădăcinii pătrate. Dar de unde știa tovarășul Ceaușescu să facă semnul grafic al extragerii rădăcinii pătrate dintr-un număr? La școală, până în clasa a IV-a, încă nu se învăța. A făcut liceul, după academia militară „Frunze” de la Moscova, la fără frecvență, evident, ca și cele două facultăți, de la „Ștefan Gheorghiu” și ASE. Diplomele sunt și acum pe undeva. Dacă le-au furat revoluționarii, se găsesc, cu siguranță, în actele instituțiilor amintite. Cele de la „Ștefan Gheorghiu” puteau fi auncate la DCA. Tânăr fiind și iubind orașul cu străzi și trotuare, fără noroiul celebru al copilăriei mele, râvneam la un post de funcționar la DCA. Drumul în pantă spre lunca Sucevei, pe lângă frumoasa biserică a Mirăuților, era romantic și parcă ajungeai în Suceava lui Ștefan cel Mare.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre care nu mai vorbește nimeni din cei care l-au cunoscut, vorbea, în general, citind texte scrise de politrucii lui, cu un ușor accent moldovenesc, fiind născut la Onești, unde a început să amplaseze uzine chimice. A uitat lumea și de uzinele chimice de la Borzești și, mai ales, de la Săvinești, în județele Bacău și Neamț. Atunci a început fabricarea fibrelor sintetice. Săvineștiul avea o bună echipă de handbal, Relonul. Peste ani, adică în 1970, am văzut la TV, la un cămin cultural, un meci din finala campionatului mondial de fotbal, câștigat de echipa republicii noastre socialiste. Gațu, Stângă și alți celebri handbaliști campioni mondiali. La rugbi aveam un jucător celebru: Enciu. Eram, neoficial, a șasea națiune la acest sport, Africa de Sud fiind suspendată din cauza apartheidului. Președintele Republicii Sud-Africane, dr. Vervoerd, explica de ce e necesară trăirea separată, în bune raporturi între albi și negri. A rezolva totul, după 1990, Nelson Mandela, eliberat din pușcărie după 27 de ani. Există o compensație naturală. Deși și-a pierdut mulți ani în pușcărie, a trăit până la o vârstă înaintată.
Partidul promova în rândul activiștilor UTM mulți tineri învățători. Profesorii nu erau agreați de activiști. La țară, ani în șir, învățătorii conduceau școli cu mulți profesori licențiați. Învățătorul, îndeosebi, a stat la temelia colectivizării, trecând zilnic din poartă în poartă. S-au scris romane despre învățători, compozitorii au compus cântece pe versuri scrise de poeți tot învățători. Și Marin Preda, un romancier ce a dat o carte excelentă despre țărani, a fost tot învățător, trăind și sorbind vodcă prin casele de creație ale scriitorilor devotați partidului. Numai bătrânii maeștri ai realismului socialist stăteau singuri în case date de partid, mai puțin Arghezi, care avea casa lui, proprietate personală. Profesorii erau directori la licee în orașe. Chiar și unii care veneau din regimul burghez, dar n-au fost legionari, adică membri ai tuturor partidelor burgheze, inclusiv a celor antilegionare. Învățătorii puteau fi doar directori de școli cu clasele I-VIII. Activiștii bătrâni și tineri, de atunci și până acum nu știu decât de legionari. Le-au adus aminte, corectându-i după 1990, Coposu, Rațiu și Câmpeanu, care erau țărăniști și liberali. Era până și un bătrân social-democrat, care a stat în pușcărie, urmașii lui unindu-se, ca în 1944 Ștefan Voitec cel cu barbă admisă de partid, cu vechii bolșevici și securiști. Social democratul era Sergiu Cunescu. Prin 1960, pe lângă legionari, cei mai mari dușmani ai poporului au fost social-democrații , care și ei veneau de la Marx.
În 1971, după tezele din iulie ale bietului secretar general, care gândea pentru toți, tovarășul Panaitiu s-a trezit la ziarul Zori noi cu foști legionari sau asimilați cu aceștia: George Sidorovici, Ion (Onu) Cazan, Mihai Bândea (fost judecător la Dorna) și viitorul contabil șef de la CLDC, Ștefan Stroe. Unde a fost vigilența noastră, ce dracu, să vină iar să ne spună tovarășul Ceaușescu că n-am selecționat atent oamenii la propagandă? Oamenii au fost, însă, serioși. Sidorovici a mai băut, a fost și bolnav, dar au scris și au cântat patria și partidul. De dosare nu m-am ocupat eu, n-am destule pe cap, tovarăși? Peste toate, a mai venit și securitatea, tâmpiții ăia care mă bat la cap, și au trimis în judecată doi poeți, unul a cântat în Zori noi patria și partidul mulți ani, banditul dracului, și unul care scrie mai de acum, n-a fost legionar. Și-au venit la mine să le dau oameni din cultură, care să analizeze probele lor. A scăzut vigilența, tovarăși, spuse secretarul, uitându-se drept la șeful de secție. Voi ce dracu’ faceți? Trimiteți-i dracului la mine pe scriitorii ăștia de căcat. Bețivii dracului, să scrie ei!