„…Sicriul a căzut din mașină iar cadavrul din sicriu”…
– Confesiunile scriitorului Ioan PÎNZAR
Cine citea constituția comunistă găsea înscrise toate drepturile prevăzute în constituțiile burgheze: la opinie, la asociere etc. etc., numai că pe la bun început erau două articole: PCR este forța conducătoare în RSR și orice propagandă împotriva partidului, a socialismului, este interzisă de lege. Aceste prevederi anulau tot conținutul constituției comuniste. Tovarășul Panaitiu a spus odată: „lăsați-mă cu constituția, noi am făcut-o (adică partidul), noi o modificăm“. O modifica doar Ceaușescu, de fapt. Dar libertatea nu era totuși străină gândirii oamenilor. Unchiul meu Nicolae, care a făcut războiul până la Stalingrad și retur în munții Tatra, fiind demobilizat și trimis de sovietici pe jos acasă, mi-a spus odată ceva ce n-am uitat toată viața. Pe la 17 ani, eu încercam să-l „lămuresc“, fără să mă fi pus nimeni, că socialismul e bun, că până și colectivizarea e bună (nu ajunsese încă în Costâna), la care el a spus simplu: „poate că ar fi toate bune, dar nu avem libertate”. Conștiința mea adolescentă a tresărit atunci. Și unchiul meu încă trăiește, și mai este și analfabet. Țăranul român nu degeaba a făcut toate comorile folclorului și gândirii filozofice populare prin proverbe și expresii la un nivel de înțelepciune egal cu cel al marilor gânditori trecuți prin înalte școli. Despre libertatea din comunism am auzit câte ceva pe la 8-9 ani, când mama șoptea cu vecinele despre un om care a fost luat într-o noapte de o mașină neagră. Peste mulți, mulți ani, tot de la mama am aflat că la spitalul de boli nervoase din Costâna sunt vreo 2 oameni sănătoși, trimiși acolo pentru că au fost contra partidului. Uneori mama mă întreba dacă sunt comunist și nu cred în Dumnezeu, iar eu nu-i spuneam nimic; ea mă avertiza încă din adolescență: „să nu spui nimic contra partidului, să taci din gură, să-ți vezi de treaba ta!“. N-am criticat niciodată partidul în prezența mamei, dar nici ea n-o făcea. Vorbea însă cu accente critice despre șefii de la CAP, dar după 1967 pe Ceaușescu aproape îl venera, fiindcă-i redase pensia de văduvă de război. Toată viața însă l-a blestemat pe mareșalul Antonescu pentru că i-a luat și omorât bărbatul în război. Istoria poate fi privită din atât de multe ungiuri…Cred că mama a fost printre puținii români care au plâns sincer la moartea lui Ceaușescu. Nu putea uita pensia de văduvă de război. Nu a bucurat-o nici măcar reprimirea pământului după care plânsese atât de mult în 1962. S-a stins în 1993.
Constituția comunistă era „excepțională”, cum am văzut, însă avea două trei articole care le anulau pe toate celelalte. Dar dreptul de a critica nu era absent…De fapt, aveam dreptul să criticăm capitalismul și imperialismul, pe „ațâțătorii la război”; partidul organiza mitinguri și demonstrații, începând cu cele contra lui Truman, Tito, până la lozincile „RPR – URSS – sunt în veci prietene“ sau „Cuba da, yankeii nu“, până la „Nu rachete cu rază medie în Europa“ etc. etc.
