Mulți români spun că cele mai frumoase sărbători se petrec la sat, acolo unde, în ciuda ritmului vieții din ce în ce mai alert, obiceiurile strămoșești și-au urmat cursul, fără a fi prea mult știrbite de noile obiceiuri importate din Apus. În satul meu, umblatul preotului cu Ajunul este un mare eveniment. El este cel mai important musafir în ziua de Ajun. Când eram acasă, la Coșești, cu toate că era Ajun și toată lumea, care mai de care, avea treabă prin casă în această zi, noi ne pregăteam să-l primim pe preot. Mama încălzea din vreme camera de primire, aprindea în zorii zilei candela, umplea casa de miros de tămâie, pregătea turtele cu julfă și vinul pentru binecuvântare. După ce preotul binecuvânta toate casele de pe ulița noastră,îndreptându-se spre altă parte a satului, ne echipam în viteză, ne luam ghetuțele în picioare și plecam la colindat.
Mulți români spun că cele mai frumoase sărbători se petrec la sat, acolo, unde, în ciuda ritmului vieții din ce în ce mai alert, obiceiurile strămoșești și-au urmat cursul, fără a fi prea mult știrbite de noile obiceiuri importate din Apus. Cu drag imi amintesc și eu de zăpada care clădea, în Ajunul Crăciunului, troiene înalte până deasupra gardului, care despărțea curtea de grădină. Cu drag îmi amintesc de faptul că în fiecare an, în ziua de Ajun, mama mă trezea în zori, pentru ca nu cumva preotul care umbla prin sat să anunțe că la Betleem S-a născut Hristos, să găsească casa negrijită, iar pe membrii ei nepregătiți. Așa că, în seara precedentă, după ce aveam să isprăvim turtele, subțiri ca foaia de ziar, de întins și copt pe plită și după ce tata avea să ne cânte colindul său preferat, „Afară ninge liniștit”, treceam, înainte de vremea obișnuită la culcare, pentru ca a doua zi să nu cârtim la glasul mamei care avea să ne trezească.
De dimineață, când deschideam ochii, candela deja ardea, în casă mirosea a tămâie și toate erau așezate la locul lor. Pe masă stătea tava cu cele două pahare curățate impecabil, pentru preot și dascăl și cana cu vin alb din cel bun, alături de ele, iar mama în bucătărie umplea cu nucă sau julfă turtele făcute de cu seară. Se trezise în zori, astfel încât până la deșteptarea noastră să fi reușit să meargă măcar la un vecin să dea de pomană din prăjiturile ajunului, plăcut aromate, pentru că altfel am fi avut ceva de așteptat. Am crescut cu acest obicei. Nu mâncam niciodată turtele cu nucă pe care mama le umplea în Ajun, fără ca din ele să nu guste, odată cu noi, cei dragi, dar care plecaseră demult din lumea aceasta.
Cel mai important musafir în Ajun
Cu toate că era Ajun și toată lumea, care mai de care, avea treabă prin casă în această zi, noi ne pregăteam să-l primim pe preot. Ne găseam cu toții de treabă în colțuri în care eram siguri că nu aveam să fim văzuți de „mesagerul Domnului” și îmbrăcam peste hainele curate altele pentru protecție. „În Ajun, preotul se așteaptă cu un pic de masă, dacă ai, cu un pahar de vin, cu multă curățenie în casă, cu lumină în candelă, cu miros de tămâie în casă, cu inima bună. Așa se așteaptă preotul, pentru că cinstindu-l pe preot, cinstești nașterea lui Hristos. Dacă nu-l primești pe preot în casa ta, când vine Ajunul, parcă nu te poți bucura la fel de venirea Crăciunului. Preotul trebuie așteptat cu grijă, pentru că la sărbătoarea Crăciunului, el este cel mai important musafir, este vestitorul nașterii lui Hristos și prin el casa îți este binecuvântată”, mă învăța mama.
Din când în când, tata cobora în sat, la vale, să vadă „pe unde a ajuns părintele” și așa făceau mai mulți vecini, încât aceștia își spuneau ultimile vești, întâlnindu-se pe ulițele satului. Când tata venea și ne spunea că părintele este pe la „moș Neculai Sima”, adică la o casă distanță de noi, săream cu toții de pe unde ne prinsese vremea și, smirnă, ne așezam în fața icoanei, tremurând de emoție ca și cum părintele ne-ar fi adus un premiu. Atunci nu conștientizam că, de fapt, părintele își premia toți credincioșii în Ajun. Mama măturase și curățase prispa din vreme și peste ea așezase un covor, cale de intrat în casă a binecuvântării lui Hristos. Dacă ningea toată noaptea, pe la 6:00 tata îndepărta zăpada, făcând pârtie pentru preot și pentru cântărețul care îl însoțea.
Câteva minute de vorbă cu preotul
Cu toate că în fiecare an îl primeam pe preot, nu numai la Crăciun, ci și la Bobotează și în celelalte posturi, când venea cu molifta, tot mă fâstâceam în momentul în care auzeam de la poartă „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru…”, întrebându-o pe mama de zor ce trebuie să fac. Mama începea să-mi explice pentru a nu știu câta oară că întâi trebuie să sărut icoana, apoi să… și până să-mi termine, părintele era deja în casă, iar eu copil fiind, tremuram de emoție și bucurie. Pentru câteva minute, cei doi se așezau să guste din turtele făcute de mama, serveau vin din paharele umplute de tata în fugă, iar eu mă retrăgeam în cameră încă stăpânită de emoție. Nu reușeam să-mi revin, că și auzeam: „Mai rămâneți sănătoși!” și „Sărbători fericite!”. Îi petreceam pe cei doi până în ogradă sau până la poartă și până să respirăm bucuria, auzeam din nou în liniștea iernii „Nașterea Ta Hristoase…” Alți vecini primeau și ei binecuvântarea.
După ce preotul binecuvânta toate casele de pe ulița noastră și îl vedeam cum își făcea drum prin zăpada așternută pe dealul din fața casei, îndreptându-se spre altă uliță a satului, ne echipam în viteză, ne luam ghetuțele în picioare și plecam la colindat. În sat la mine, în Ajunul Crăciunului, preotul este așteptat la fel și astăzi.
O săptămână pentru umblatul cu Ajunul
Parohia Coșești, din comuna Ivănești, județul Vaslui are mai multe filii: Coșca, Valea Oanei, Fundătura Mare și Fundătura Mică. Așa că, părintele paroh își rezervă toată săptămâna de dinainte de Crăciun pentru umblatul cu Ajunul. Și chiar dacă numai la Coșești umblă chiar în ziua de Ajun, și în celelalte sate este așteptat cu aceeași emoție. Am mers împreună cu părintele și cântărețul parohiei pe la câteva case din Valea Oanei. „Umblatul cu Ajunul nu este o simplă vizită, este binecuvântarea caselor, este anunțarea – prin Troparul care se cântă – a Nașterii lui Hristos. Și credincioșii înțeleg acest lucru. De aceea, cu emoție și bucurie, cu porțile și ușile deschise, cu casele îngrijite, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu candelele aprinse și lumânări în mâini, ei se bucură primind vestea venirii lui Mesia pe lume”, îmi spune părintele Ionel Ilie.
Într-o viață de preot trebuie să fi adunat multe amintiri legate de acești credincioși smeriți, de acești oameni care, chiar dacă nu-și mai văd capul de treburi, griji și necazuri, nu uită să-și întâmpine păstorul și să-și umple casa cu lumină și miros de tămâie, așa cum au făcut-o de sute de ani stră-străbunicii lor. „Am avut o experiență frumoasă chiar anul trecut. Umblam cu Ajunul în satul Coșca. Cred că era în jurul orei 16:30, când se îngâna ziua cu noaptea. Afară burnița, pe jos se făcuse de acum noroi, era un timp tare neplăcut. Cu toate acestea, am rămas surprins de modul în care oamenii și-au primit preotul. Nu s-au încuiat în case și nici n-au închis porțile, ci au aprins lumânări în toată casa, încât totul părea ca într-o poveste. Văzute din depărtare, luminile acelea creau un spațiu feeric, emoționant și impresionant, în același timp. Așa multe cum erau, nu părea că este lipsă de curent electric. Și totul a fost cu atât mai plăcut pentru că au ieșit în curte toți membri familiei și ne-au întâmpinat cu emoție”, mărturisește părintele din satul meu.
„Este cu adevărat o veste”
Pentru credincioși, primirea preotului în Ajunul Crăciunului este o mare împlinire, pentru că el vine să ne deschidă inima și să ne arate nouă că Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut. „Este vestitorul Nașterii, întruchipând în mod simbolic glasul îngerilor care le-au anunțat păstorilor nașterea minunată. Și dacă suntem atenți la ce cântă dascălul și preotul când intră în casă, aflăm exact cum s-a întâmplat la nașterea lui Mesia. Este cu adevărat o veste. Și noi îl așteptăm cu mare bucurie, cu liniște și curățenie în casă, cu lumânări aprinse pe masă și în mâini, cu candela aprinsă și cu pace în suflet. Pregătim și o gustare dacă avem cum, iar părintele sfințește bucatele și aceasta este mare binecuvântare. Pregătim masă în cinstea lui Iisus Hristos, pentru că nașterea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru este prilej de bucurie și veselie pentru toată lumea… Am trăit și la oraș, dar parcă la sat, sărbătorile sunt trăite cu mai mare profunzime. Ești mai aproape de preot, ești mai aproape de toți sătenii pe care îi cunoști, iar obiceiurile aici se țin cu adevărat”, îmi explică Ion Pandele din Valea Oanei, în a cărui casă am intrat odată cu preotul.
Soția sa, Maria Pandele, este convinsă că venirea preotului ne luminează casele și inimile. „Și după ce pleacă el de la noi, ne simțim liberi, mai ușori și mai curați la suflet. Cu un alt curaj așteptăm parcă venirea Crăciunului, prilej cu care ne vin copiii acasă și ne bucurăm împreună”.
(Narcisa BALABAN, Ziarul Lumina)
