Îndată după evenimentele din 1989, zelul lui misionar s-a revărsat într-o manieră bogată. Era prezent la numeroase evenimente, la slujbe, la conferințe, simpozioane etc. La unele din aceste întruniri am fost și eu părtaș cu bunăvoința sa. Îmi spunea: „Cuvioase, să fii prezent în cutare locație, la data…” Nu mai era loc de scuze. Așa s-a întâmplat printre altele la „sfințirea” statuii lui Eminescu din fața Ateneului. Numai că evenimentul a fost transmis de Televiziune, iar patriarhul Teoctist m-a mustrat părintește, întrebându-mă ce-am căutat acolo. Îi datoram patriarhului ascultare (era și locțiitor de mitropolit al Moldovei), iar pe îndrumătorul meu de an nu-l puteam ignora. Despre toate împreună-slujirile noastre, despre vizite și discuții aș putea aminti foarte multe amănunte.
Uneori părintele Petre I. David excela prin amabilitate, umor, bunăvoință și căldură părintească. Așa s-a întâmplat și în excursia organizată în luna iunie 1990, în mai multe eparhii din Mitropolia Ungro-Vlahiei. Pe toate le pregătise din vreme: cazări, slujbe, mese, vizite la mănăstiri ori locuri importante ale itinerarului. Avea mereu în preajmă cor de teologi cu darul autentic al cântării, tineri cu duh misionar, pregătiți, evlavioși și omenoși. Îi ajuta să cultive darurile primite de la Dumnezeu și să înmulțească talanții…
Pe tot parcursul excursiei ne-a vorbit despre istorie, teologie și viața de lângă noi. Fin observator al evenimentelor și al oamenilor, opera sintagme înțelepte și pertinente. Avea „vraja” mânuirii cuvintelor. Realiza punți de prietenie, lega oameni între ei, recomanda, dăruia și nu aștepta numaidecât răsplată. A avut ca om și povara viețuirii în mijlocul încercărilor și în focul ispitelor. Cred că marea sa iubire a fost slujirea Mântuitorului și s-a gândit mereu la momentul când Domnul și-a trimis ucenicii să propovăduiască Evanghelia până departe, la marginile pământului. Mai cred că o scânteie din acel sfânt zel misionar a aprins și inima lui, păstrând-o mereu așa până în ziua din urmă.
După înființarea, la Iași, a Facultății de Teologie, am plecat de la București, regretând atmosfera creată între timp și datorită îndrumătorului meu de an, părintele profesor Petre I. David.
Îi rămân mereu recunoscător pentru atenția oferită „ucenicilor”, pentru vocația de profesor și pentru activitatea sa editorială.
Am fost bucuros să găsesc într-o zi la Iași un colet care conținea ultima carte a părintelui David, cu o dedicație care suna aproximativ așa: „Părintelui Timotei Aioanei, iubit ucenic fugar…”, cu frumoasa caligrafie a autorului. Îmi spunea de multe ori acest lucru, „cu fugarul plecat la Iași”, deși cred că a înțeles obligația unui monah într-o atare situație. Mi-a adresat mai târziu invitația de a urma sub îndrumarea lui cursuri postuniversitare și a fost permanent atent, deși nu meritam în mod special acest favor.
Părintele Petre I. David era mai tânăr decât noi, prin toate inițiativele și demersurile întreprinse, prin exuberanța și farmecul aparte, printr-o lumină care venea dinlăuntrul său și care avea o legătură directă cu Domnul Vieții Veșnice.
Într-o zi de sfârșit de mai când am oficiat la mormântul său din cimitirul Bellu o slujbă de pomenire, m-am bucurat să găsesc flori și făclii de ceară care vorbesc despre faptul că Arhidiaconul Petre I. David nu a fost uitat. El merită cu prisosință amintirile și rugăciunile noastre.
(arhim. Timotei AIOANEI)
