Amintirea profesorului… după șapte ani (I)

Privind în urmă, prin perdeaua anilor care au trecut, găsesc în amintiri chipurile profesorilor de odinioară. Mulți dintre ei s-au adăugat moșilor și strămoșilor lor, „în casa cea de lut” găsindu-și bucuria întru lumina sfinților către care și-au îndreptat sufletele lor.
Peste ei nu s-a așezat uitarea, deși e scrisă și ea între legile omenești. Prezenți în aducerile noastre aminte, în ziceri și vorbe înțelepte, în paginile pe care le-au lăsat, în colțul inimii și mai ales în miridele de la proscomidie, ei continuă să trăiască împreună cu noi, dar într-un alt mod decât cel obișnuit.
Printre profesorii întâlniți la Institutul Teologic de Grad Universitar din București în anul 1989, l-am remarcat pe părintele diacon Petre I. David care devenise îndrumătorul de an al noilor studenți. A și fost dintru început alături de noi, prezent din toate punctele de vedere, atent, deschis, glumeț, ironic uneori, chiar binevoitor în toate împrejurările. Chipul lui uscățiv și degetele aflate mereu în mișcare pentru a sugera și sublinia mesajul transmis prin cuvinte au rămas de atunci, pentru mine, învăluite în lumina pe care profesorul ne-a transmis-o de la catedră și amvon, dar și din discuțiile personale, deloc puține, cu care ne „răsfăța”.
Anul universitar 1989-1990 a adus multe schimbări și în Institutul Teologic de Grad Universitar din București. La începutul lunii ianuarie 1990 s-au înscris alături de cei 90 de studenți admiși în iulie 1989 aproape 300 de preoți și tineri care aveau note de trecere, dar fără locuri în anii din urmă. Libertatea care se afișase deodată permitea venirea lor într-un context destul de fragil și incert. Îndrumătorul de an a fost întotdeauna în postura de a întinde mâna tuturor. Făcea acest lucru dezinteresat, pe de o parte urmând cuvintele Sfintei Scripturi pe care le cunoștea amănunțit, pe de altă parte dintr-o bunătate a inimii, lucrătoare în ființa sa mai întotdeauna, chiar și atunci când era acoperită de cuvinte aspre, ușor malițioase la prima vedere.
Când l-am auzit prima dată vorbind la cursurile de îndrumări misionare, am rămas de-a dreptul uimit. Avea metode sigure de captivare a auditoriului, vocea, gesturile, cuvintele, agonisita intelectuală și un șarm personal, așezat cu grijă în toată această „construcție” umană și pedagogică. La puține zile după primul curs, am slujit împreună, iar la sfârșitul privegherii de la Mănăstirea Antim, părintele Sofian i-a oferit prilejul de a rosti un cuvânt de învățătură. Înveșmântat simplu, cu mâinile împreunate a rugă, cu vocea înaltă și ton curajos, părintele profesor Petre I. David a reușit să captiveze atenția credincioșilor. Discursul pregătit, inspirat, bogat în informații, nu avea însă suficientă căldură, poate și pentru faptul că profesorul era tributar rigorilor academice. Dincolo de faptul că vocea nu avea tonalitatea cerută de amvon, părintele oferea tuturor o bogăție de informații care mai de care cu parfum inedit, iar unele dintre ele însemnau pentru mine rescrierea istoriei care avea legătură cu pământul românesc. Ascultam și zâmbeam discret când părintele profesor descoperea originile „românești” ale unor sfinți mari, ori când afirma că spațiul nostru de baștină a fost binecuvântat cu „aghiofanii minunate”. Avea, probabil, acces la documente și informații rare! Ne făcea părtași acestor bucurii pe care le trăia efectiv într-o manieră specială.
Desigur, erau și zile mohorâte când profesorul nu avea același entuziasm, când tonul scădea din intensitate, iar printre cuvinte se întrezărea și amarul din drumul pelinului. Nu erau scutiți nici cei mici și nici cei mari de atingeri prin cuvânt, unele dintre ele atent formulate, veridice, altele însă gratuite.
La Institutul Teologic, părintele Petre I. David părea cel mai ocupat, datorită cursurilor, ședințelor, organizărilor de evenimente, a discuțiilor particulare ș.a.m.d. Mă gândeam uneori că omul acesta ajunge acasă noaptea târziu și probabil nu are timp nici să se odihnească. Mai târziu am apreciat și numeroasele scrieri pe care le-a pus în lumină, studii de specialitate și predici elaborate cu mare grijă, abundând de citate scripturistice și patristice, cum de altfel obișnuia și în timpul omiliilor adresate direct credincioșilor.
Gândindu-mă acum la programul părintelui, la prezența sa activă în spațiul Bisericii și al Școlii, îmi pun întrebarea când mai găsea timp să se așeze la masa de scris ori să mai afle răgaz pentru o pagină proaspătă? Sunt sigur că nopțile-i erau scurte, iar viața intens trăită, în cea mai mare parte pentru alții, nu pentru sine. (arhim. Timotei AIOANEI)