Amice Cărtărescu, Premiul Nobel nu e loz în plic!

Dacă ești îndrumat de zeii calificați la împărțirea norocului și te mai veghează și astrele corespunzătoare, poți să câștigi lejer la „Loz în plic”. Poți să câștigi și la „6 din 49” ori la tragerile la sorți pentru diferite tombole. Ori chiar, dacă te bat doruri de ducă spre zările îndepărtate din America, poți trece oceanul după ce-ți câștigi biletul, participând la „Loteria vizelor”.
Nu poți însă câștiga în veci Premiul Nobel, să zicem cel pentru Literatură. Pentru simplul motiv că Premiul Nobel nu este o urnă, care te face fericit la întâmplare. Premiul Nobel, să zicem cel pentru Literatură, nu se câștigă. Ci se acordă. Se acordă pentru anumite merite artistice incontestabile, care au acoperire și recunoaștere mondială. Nobelul fiind recunoașterea supremă.
De acest lucru nu pare deloc convins Mircea Cărtărescu. An de an, acest condeier român – care, să nu uităm, mai ieri îi pupa cu osârdie icoana lui Băsescu, în scrierile sale gazetărești – se lasă împins din spate pe listele scurte care duc la Nobel. An de an.
Comisia de decernare nu pare deloc impresionată de perseverența sa. Tot an de an, îl ignoră. Însă el e căpos și nu se lasă. Ori nu e lăsat să se lase. Și își încearcă norocul și în anul care vine. Ca la „Loz în plic”, unde funcționează îndemnul „Mai trage o dată!”
Forțele care-l împing în acest joc penibil sunt cele bine știute de noi. În anumite cercuri așa-zise inteligente și albastre la ochi, s-a stabilit că obținerea Nobelului este obiectiv de stat pentru noi.
Obiectiv de stat? Mai curând, obsesie de stat. Aceleași cercuri consideră că dintre toate Nobelurile care se acordă, cel pentru Literatură ne este cel mai accesibil. Iar literatura română actuală se sprijină pe talentul lui Cărtărescu.
Penibil. Chiar și marele nostru sucevean, stabilit în SUA, Norman Manea zicea să ne vedem de ale noastre și să nu facem o fixație din Premiul Nobel.
De parcă ar avea cine să-l audă.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.