Aflu în detaliu abia acum ce se întâmpla în 1977! Datorită scandalului Breban-Manolescu, au fost date publicității materiale „conexe”, tangente la temă, dar cât se poate de… secante vizavi de măruntele noastre existențe.
Tot în zile fierbinți de iulie, dar în urmă cu 34 de ani, se desfășura Plenara CC al PCR în care Titus Popovici a rostit un violent discurs împotriva romanului „Bunavestire” de Nicolae Breban și, implicit, a editorului care a cutezat să-l tipărească – recte, subsemnatul.
În concluziile Plenarei, Ceaușescu a decretat „Titus are dreptate!”, cuvinte care, în vremea aceea, cântăreau cât o lespede și răsunau precum ecoul ușii destinului definitiv zăvorâtă.
Pentru generațiile de astăzi este literalmente imposibil să perceapă adevăratele implicații și efecte ale unei astfel de aprecieri a „marelui cârmaci”: intrau imediat în acțiune „organele” și „forurile”, spre a duce până la ultimele consecințe sugestiile unei aprobări concluzive fatal interpretată ca directivă.
Toată tărășenia exprimând moravurile și obișnuințele „epocii de aur”, n-aș evoca-o dacă n-ar fi purtătoare de ciudate revelații privind morala breslei oamenilor scrisului. Sigur, fără generalizări absolute, dar cu necesară luare aminte, fiindcă istoria pare să se repete: în locul solidarizării, apare, regretabil, dezbinarea. Și ar mai fi – nu chiar în ultimul rând – revelatoare pentru completa anulare a valorilor atribuite tradițional amiciției, în funcție de varii interese ale momentului.
În revista „Oglinda literară” au fost publicate (nr. 114, iunie 2011) fragmente din stenograma luării de cuvânt a lui Titus Popovici la amintita Plenară. Perspectiva delațiunii – că asta a fost – nu se schimbă, dar se pot evidenția nuanțe și subînțelesuri. Acum aproape uitat, Titus a fost considerat cândva marele prozator al României socialiste, romanul său „Setea” (1958) fiind repede inclus în manualele școlare. Tot acolo figurau și productele inepte ale lui Dan Deșliu, numai că între cei doi autori exista o evidentă diferență, „Setea” fiind un roman tezist bine scris (literar vorbind), în vreme ce „Minerii din Maramureș”, poem la fel de tezist, depășea, ca scriitură, limitele penibilului.
După ce s-a afirmat și în teatru, orădeanul Titus Popovici (vechi amic al Traian Gârba – un prim-secretar cu frecvente manifestări anti-ceaușiste, cel puțin în particular) a trecut la cinematografie, artă mai… rentabilă și mai lesne aducătoare a succesului de public. Pe care, ca scenarist, a profesat-o făr-de cusur.
Iată-l pe Titus la tribuna Plenarei: „modul în care acest roman a apărut constituie, după părerea mea, și o spun deschis, cu toată răspunderea, o serioasă greșeală de ordin politic. Respins la Editura Cartea Românească (director, Marin Preda), respins la Editura Eminescu (director, Valeriu Râpeanu), după nenumărate discuții în care autorul s-a dovedit refractar, încercat a fi transmis clandestin peste graniță, romanul apare brusc la Editura Junimea din Iași, într-un tiraj nejustificat de mare…” etc. etc.
Cum se vede, au fost evocate numele editorilor orientați și omis acela al autorului „serioasei greșeli politice” – adică, al subsemnatului. Este singurul hatâr pe care mi l-a făcut Titus, findcă – aici e aici! – eram… buni și vechi prieteni, în pofida diferenței de vârstă. N-a mai contat faptul că atâtea primăveri am colindat în doi Delta căutând gâștele sălbatice, nici că am trudit împreună la un scenariu de film (rămas în manuscris), că ne vizitam frecvent, că îmi citise la ureche primejdioase proze anti-totalitare, că… că…
Prea mare ura față de Breban, prea neînsemnată „victima colaterală”, nu mai conta faptul că toate consecințele n-avea cum să le suporte Breban, ci directorul Editurii „Junimea”, autor al „serioasei greșeli politice”. Acuză ratificată de Ceaușescu: „Titus a avut dreptate!” Deocamdată, semnalez publicarea stenogramelor de la Plenară. Voi mai reveni.
