Amestecate

Dentista care-mi vâjâie în gură și prin creier cu mașinăria ei blestemată se oprește, dându-mi nădejde că a isprăvit cu borteleala. Iluzie! Pauza în ședința de tortură se datorează unei vizite-surpriză: în ușa cabinetului apare o fetiță frumușică, de vreo 8-9 ani, îmbrăcată în uniformă școlară. Își dezvelește dinții perfecți, zâmbind cu toată fețișoara, după care… tace. Într-un târziu, cutează, în șoaptă, cu jenă și sfială: „iar mi-e foame”. Doctorița îi dă doi lei și copilița o zbughește către chioșcul cu biscuiți și napolitane. Aflu că nu-i la prima vizită. Școala fiind peste drum, fata își ia inima în dinți și, rar, în câte o pauză, trece strada, făcându-și apariția în ușa cabinetului. De mai bine de doi ani, maică-sa e plecată la muncă în Italia, așa că a rămas în grija tatălui. Cine știe ce s-o fi petrecând în acea frântură de familie uitată în România… Doctorița îmi spune că, la începutul verii, fetița a venit s-o poftească, pe ea și pe asistentă, la serbarea de sfârșit de an, unde va spune o poezie „lungă și frumoasă.” Și-a susținut invitația cu argumentul:
– La mine, niciodată nu vine nimeni.
Cât sunt de hârșit și îmbătrânit în rele, mărturisesc că aproape mi-au dat lacrimile.
*
Într-un articol publicat nu de mult tot în acest spațiu, îi deplângeam pe români, care n-au avut parte de o disidență strălucită, precum aceea ilustrată de un Havel, Kundera, Michnik. Aflu acum, din presă, că și Milan Kundera a fost dovedit ca turnător al Securității! A doua imensă dezamăgire, după Lech Walensa. Unul după altul, idoli considerați exemplari, se clatină și se sfărâmă, preschimbându-se în anti-modele demne de hulă și oprobriu.
Mă-ntreb dacă această nouă și amară revelație a documentelor, care-i va afecta neîndoielnic destinul octogenarului Kundera, va influența și receptarea operei scriitorului. Ceea ce n-ar trebui să se întâmple, dar, pe cât de ilogic, pe atât de legic, extazul în fața prozei și eseisticii lui Kundera va fi sever surdinizat. O mare întrebare se tot rotunjește, devenind obsesivă: mai sunt iluzii și idoli de prăbușit? N-om ajunge cu acuzațiile până la Sfântul Petru, dacă nu și mai sus? Cât despre români… iată-i ajunși într-o situație ceva mai comodă: nu și-au făcut iluzii, n-au deziluzii.
*
Ministerul de interne constată cu satisfacție înjumătățirea numărului pușcăriașilor. Isprava este pusă pe seama eficienței acțiunilor de prevenire, precum și preocupărilor mai susținute pentru reinserția delincventului în societate (scriu „delincvent” și nu cum se obișnuiește, adică „delicvent”, fiindcă se trage din latinescul delinquo, delinquare). Aș mai potoli entuziasmul autorităților, propunând o a treia explicație, pare-se mai importantă decât toate: infractorii români s-au împuținat fiindcă și-au luat șperaclul, șișul și pașaportul, spre a o tuli către alte zări comunitare. Consecința: la noi a scăzut numărul pușcăriașilor, în Italia, a crescut.
*
Teatrul Național din Iași își invită spectatorii să vadă o piesă, zice-se, la modă: „Bad bed stories”, de O. și V. Presniakov – de fapt, o colecție de porcării spuse și arătate verde-n față cum nu s-a mai văzut niciodată pe cea mai veche scenă românească. Imposibil să exemplificăm, pur și simplu hârtia nu suportă. Fiind implicat mai bine de 11 ani în destinele acestei instituții, mă abțin să glosez pe tema menirii (din totdeauna și de azi) unui Teatru Național și exigențele politicii sale repertoriale. Dacă atâta poate trupa ieșeană în efortul de recâștigare a publicului, atâta face. Imposibil, însă, de trecut peste neobrăzarea unei fraze profund insultătoare la adresa spectatorului, tipărită în programul de sală: „Dacă ar zice cineva că este obscen (spectacolul, n.n.), fie că este ipocrit, fie că nu a văzut la viața lui decât Delavrancea.” Iată, eu unul, spun că nu-i un spectacol obscen, ci de-a dreptul mizerabil. Deci, ori sunt ipocrit, ori n-am văzut decât „Apus de soare”. Mai știi? Așa o fi!