Cînd am văzut, în mai toată presa, o reclamă a Poștei Române ce-l înfățișa pe Eminescu rezemat de-o limuzină, mi-am zis că-i o asemănare portretistică întîmplătoare și graficianul a creionat fără intenție trăsăturile „Luceafărului”. Va fi fost, poate, efectul imaginii reziduale în temeiul căreia chintesența, summum-ul frumuseții elevate masculine a românilor le identificăm instinctiv cu binecunoscuta fotografie a lui Eminescu tînăr. Altfel, ce legătură s-ar putea stabili între reclama serviciului financiar oferit de Poștă, cu făptura celui care o viață întreagă a „împușcat francul” și n-a avut parte de „bani rapizi” de la naștere pînă la moarte? Iată însă că aceeași reclamă la „bani rapizi” ni-l înfățișează acum pe… Caragiale patinînd pe rotile (probabil, în căutarea „andrisantului”) în fața propriei statui din scuarul Teatrului ce-i poartă numele!! Nu mai poate fi vorba despre nimic întîmplător: pur și simplu, aceste adevărate icoane ale sufletului românesc au ajuns pe postul de mascotă publicitară, alături de rățoiul Donald și marinarul Popeye! Caragiale pe rotile? Nu-i doar blasfemie; pur și simplu, e-o porcărie incalificabilă! Ce va urma? Dosoftei în ringul de box? Neculce vînzând popcorn? Eliade reșapînd cauciucuri? Enescu recomandînd detergenți? Aș ruga respectuos onor Poșta Româna sa retragă cu grăbire aceste infamii publicitare; oricît de necuprinsă și infinit bizară-i marea grădină a lui Dumnezeu, există limite ale bunului simț de care muritorii sunt obligați să țină seama.
*
Știre, zice-se, bombă: președintele unui Tribunal din Bulgaria a fost prins circulînd cu o mașină furată din Germania! Chiar bombă? Aș! Cel mult… bombiță. Dacă s-a uitat, reamintesc că, în urmă cu câțiva ani, a fost surprins în Austria, la bordul unei limuzine de furat, însuși… ministrul justiției din Republica Moldova! Așa că…
*
N-aș vrea să fiu suspectat că preiau teme și argumentări din presa așa zis centrală. Aparențele pot înșela. Joi, a apărut în „Gândul” articolul „Cultura în grevă”. Vineri, tableta subsemnatului din „Monitorul de Suceava’* („Oameni care tac”) conține aceeași semnalare și o susținere cu argumente aproape identice. Numai că articolul nostru a fost transmis prin fax redacției din Suceava încă de miercuri. Iată că, uneori, provincia identifică subiecte de interes național și „combate” înaintea confraților bucureșteni, chiar dacă periodicitatea stabilă a unei rubrici impune decalări. Oricum, este bine că ne situăm pe aceleași baricade în slujirea interesului general.
