Amestecate (II)

După un ceas de călătorie iavaș-iavaș și după ce, la un moment dat, fochistul a sărit din locomotivă și a tulit-o înaintea trenului să schimbe din mers un macaz, Mocănița de pe valea Vaserului a oprit să se adape dintr-o știoalnă cu brotaci. Profitând de întreruperea voiajului, turiștii se risipesc prin poiana înflorată. Un grup de tineri orășeni, elevi probabil, descoperă o blajină vacă bălțată păscând într-un cotlon cu iarbă fragedă și puhavă. Curioși, se adună roată în jurul cornutei. Măgulită de atenția ce i se acordă, vaca îi răsplătește cu un muget de bun venit. Care produce senzație: pariez că-i primul muget live auzit de ei vreodată, până acum junii având parte doar de tele-vaci, în frunte cu rumegătoarea vopsită violet din reclama la ciocolata elvețiană. O fătucă amabilă vrea să facă o faptă bună și, după ce-i examinează cu atenție ugerul („are patru, tu!”), oferă insistent ierbivorei sandviciul cu salam de Sibiu abia început. Refuzul o intrigă:
– Io-te ce mofturoasă-i!
*
Este dreptul Federației de Tenis să conteste decizia ITF privind sancționarea lui Ilie Năstase. Nu cred că și datoria. Mârlănia generalului (!) senator (!) depășește flagrant limitele bunului-simț elementar și, într-un stat civilizat, interdicțiile s-ar cuveni salutate, nu contestate. Nu mai spun că, în primul rând, Federația noastră ar fi fost datoare să ia atitudine dictând drastice sancțiuni, nu s-aștepte reacția Europei oripilate. Jenantă-i nu numai povestea în sine, dar, să fiu iertat, mai ales revelația precarității intelectuale și educaționale în cazul unui general român. Senatoria trece, gradul (și rușinea pentru întreaga armată) rămâne. Una-i să dai în minge, fie și cu geniu, alta-i să-ți exhibi public grobianismul de Ferentari. Și asta în postata „domnescului” sport alb, din totdeauna așezat sub semnul eleganței și bunei cuviințe! Iar Țiriac îl susține. Nu pot afirma că se adună cei ce se aseamănă; poate-i vorba doar de camaraderie fără limite. De salutat în război, nu în sport!
*
N-am rămas cu cine știe ce știință de carte după anii de școală în care generația mea a buchisit limba rusă, dar barem ne-am ales cu oarece pricepere a așezării accentului pe numele proprii de sorginte slavă. Am ostenit să tot corectez, o mai fac o dată și punct. În meciul „Astrei” cu azerii, și la radio (altfel, de bună calitate comentariul lui Soare) și la tv s-a pomenit mereu numele lui Sadikov, accentuat greșit Sadíkov, de parcă ne-ar înspăimânta apropierea de renumele tenebrosului marchiz De Sade. E mai simplu și cât se poate de banal: îl cheamă Sádikov, cu accentul pe a. Grădinaru cum ar veni, fiindcă în limba rusă „sad” înseamnă grădină. Aceeași aiureală a accentuării și în turneul de tenis de la București: Alexandróva este, de fapt, Alexándrova, Sevastóva este Sevástova și tot așa înainte… Repet: respectând exactitatea pronunției, respectăm adversarul.
*
Am spus, cu alt prilej, că, la fotbal, ieșenii au dat cioara din mână pe vrabia de pe gard (și nu invers). Au renunțat, practic, la formația care a câștigat de două ori la rând play-out-ul și a ajuns în Cupele europene, au dat afară antrenorul, au adus în loc altul, care tocmai și-a retrogradat echipa, l-au concediat pe președintele Prunea, cel uns cu toate alifiile și membru al Comitetului Federal, pentru a înfiripa o afacere fotbalistică „revoluționară” cu extrem de suspectul Tiraspol. Schimbi complet o echipă, antrenorul, conducerea Clubului, când treaba merge prost. La „Poli” Iași, dimpotrivă: echipa juca onorabil, legat, își construise o apărare respectată, era de temut pe orice stadion. Mai scârțâia în atac, avea o medie de vârstă îngrijorătoare – schimbi ce-i de schimbat, nu arunci și pruncul odată cu apa din copaie. În meciul cu „Gaz Metan” ieșenii n-au arătat absolut nimic. Pusztai a dominat autoritar în Copou deși pierduse jumătate de echipă, juca cu fostele rezerve și-și cârpise formația cu ieșeni dați afară de la „Poli” (Golubovici, Mitici, Popa). Dacă nimerea alt adversar (Botoșanii să zicem) „Poli” o-ncasa la scor. Ce le-o fi trebuit ieșenilor „ancora” Tiraspol? Creangă avea o vorbă: „șoarecele, când nu-ncape-n bortă, își mai leagă și-o tidvă de coadă”.