Amestecate (12)

Pe cât e cu putință, încerc să evit în acest colț de pagină politicul, ce mi se pare (nu numai la noi) egal detestabil fie de-l privești din stânga, fie din dreapta. Câteodată, însă, implicarea e de neevitat – cum ar fi cazul discuțiilor din presă despre leafa românilor. Din păcate, nu cred că PSD va izbuti să-și țină toate promisiunile, dar, vorba soțului ce-și examinează nevasta ieșind și mai boțită de la Institutul de înfrumusețare: „măcar ai încercat”. Înregimentarea de partid obligă la combaterea fermă a oricărei inițiative, fie bună, fie rea, venită de la adversarii politici, așa că și tentativa de sporire a lefurilor și pensiilor a fost contestată. Deși sunt sigur că nu-i român care să nu-și dorească în teșcherea o leafă mai acătării! Iată cele trei mari primejdii identificate în presă: 1- mărirea retribuțiilor și pensiilor va duce la inflație; 2 – de plusul din teșcherea vor beneficia marile magazine străine, care, imediat, îl vor externaliza; 3 – salariile mai răsărite vor descuraja investitorii străini, cei ce aleg România tocmai datorită mâinii de lucru ieftine. Toate cele trei amenințări sunt în bună măsură reale. O anume inflație, oricum mai mică procentual decât majorarea lefurilor, este posibilă, dacă nu chiar de neevitat. Probabil, cetățeanul își va umple mai entuziast căruciorul cumpărăturilor de la Kaufland, și profitul (dacă statul nu va lua sub oarece control ingineriile financiare ale multinaționalelor) va ajunge cine mai știe unde. Cu siguranță, România nu va mai fi la fel de atractivă pentru cei care caută slujbași buni la lefuri pricăjite. Numai că – și aici e aici – toate aceste argumente fi-vor la fel de valabile și în 2020, și în 2050, și în 2100. Ceea ce înseamnă că românii sunt pe veci condamnați să zacă în coada clasamentelor salariale europene? Întreb, nu dau cu parul! Odată și odată, cineva trebuie să rupă pisica!
*
Am mai scris, în această rubrică, despre așa-zisul testament al lui Eugen Ionescu. Nu-l știam decât fragmentar, după cum circula pe internet. L-am aflat, într-o nouă postare, integral. De fapt, nu-i un testament, ci o emoționantă scrisoare de despărțire („Știu că se va sfârși curând, dar, cum am mai spus-o, fiecare zi este un câștig. Cred că mi-am pierdut timpul și am alergat în van. Îmi simt mintea goală și mi-e greu să continui nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existențial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid”). Epistola conține și un pasaj din care rezultă că dramaturgul, în pofida tentativelor fiicei Marie-France Ionesco de a-l „extrage” total din universul românesc, nu-și neagă ascendența și nici contribuția românilor la formarea sa intelectuală. „Am fost ajutat în carieră (…) de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoștință.” Primul său gând se îndreaptă către mamă. Al doilea: „Apoi, mai târziu, au fost toți profesorii mei de la liceul din București.” Urmează o foarte lungă listă de prieteni, rude și instituții ce ar merita recunoștință, încheiată cu mulțumiri adresate… bunului Dumnezeu. Căruia ține să-i mulțumească nu atât pentru generozitatea cu care i-a vegheat și orânduit întreaga existență, ci pentru că „am plecat într-o zi la piață fără un ban în buzunar și am găsit pe jos 3000 de franci” (din câte se vede, nu i-a predat la Poliție, astfel încălcând tocmai poruncile divine 8 și 10…). Menționarea dascălilor de la liceul din București, în pofida faptului că „profesorii de la Liceul «Sf. Sava» m-au gonit din liceu” arată că „articulo mortis” poate reface adevărata ordine a trăirilor, scoțând amintirile de sub imperiul clipei, spre a le așeza cum se cuvine în chenarul eternității.
*
Mai lăsați-mă cu Steaua! Becali cumpără și adună floarea fotbalului românesc, aliniind o echipă de „stele” incapabile să strălucească. Două explicații posibile: ori fotbalul românesc într-adevăr n-are valori, ori FCSB nu știe decât să le stingă. Cale de mijloc nu-i.