Americanul, potopul și aripa Petru Rareș a postmodernismului politic

Ironic, dar neinocent
Umberto Eco nu se înșeală: „Răspunsul postmodernului, dat modernului, constă în recunoașterea faptului că trecutul, neputând fi distrus, fiindcă distrugerea lui conduce la tăcere, trebuie revizitat: cu ironie, nu inocent”.
Acum câțiva ani, James Rosapepe, ex-ambasador al USA la București, a venit să viziteze Suceava, Bucovina, însoțit de soția sa, o fostă jurnalistă. Ambasadorul a dorit să facă o vizită à pied prin oraș, însoțit de jurnaliști și reprezentanți ai administrației locale și garda sa discretă de corp. În fața bustului lui Petru Rareș, realizat în 1977 de Gavril Covalschi și amplasat în Parcul Central, delegația s-a oprit. Am înconjurat cu toții statuia principelui moldav, am recitit anii de domnie ai voievodului (cele două perioade de domnie înscrise pe plăcuța de sub bust), iar un profesor de istorie relata familiei de americani ce e cu cele două perioade de domnie ale lui Petru Rareș.
La un moment dat, soția ambasadorului, uimită de detalii, interesată de politica medievală românească (o fi existat interes american pentru democrație și pe vremuri?) a întrebat cu inocență: „Dar ce a făcut Petru Rareș în anii când nu a fost principe al Moldovei?”
Mucalitul ei soț, ambasadorul, i-a răspuns cu promptitudine: „Ce să facă, dragă, a stat în opoziție”. Rosapepe era un munte de poante și de bancuri, un călător neobosit, un conviv ales și un om cu o minte brici. În cartea de onoare a muzeului de istorie sucevean a semnat cu mâna stângă, confirmându-ne astfel de unde i se trage firea ludică, vivace și intuiționist versatilă: din emisfera sa dreaptă, dominatoare.
Petru Rareș în opoziție
Meditând noi ironic la paradigma unui utopic ev mediu al drepturilor fundamentale ale omului ce ar fi putut înflori chipurile imaginar la marginea Imperiului Otoman și închipuindu-ne amuzată șansele unor la fel de imaginare alegeri electorale cu răzeși și boieri, fără fraude și fără campanii murdare, făcute între războaiele și năvălirile turco-tătare și ruso-balcanice, nu ne-am putut reține o brumă de zâmbet.
Dar zâmbetul, ca orice zâmbet, poate îngheța în colțul gurii chiar și în toiul caniculei celei mai aprige.
Nu e glumă, de data asta. Politica medievală se regăsește, cu mici schimbări de decor, în peisajul est-european actual. Dacă în Occident, libertatea și demersurile pentru democrație au devenit naturale și seamănă cu o glumă, cu un enterteinment consumist (amintindu-ne ca de un film de Oscar de cinica invazie catolică cruciată a Constantinopolului, în 1204, gest care a contribuit decisiv la prăbușirea Imperiului Bizantin trei sute de ani mai tâziu și la întârzieri masive de dezvoltare) , în țările recent smulse din regimurile bolșevice oamenii supraviețuiesc prin metodele primelor timpuri istorice biblice, adică prin frică și fugă. Aici, în Est, între cetățenii obișnuiți ai Cetății și politicieni e o relație încă anormală, concurențială și divergentă, adică aceeași relație ce poate exista între două specii diferite și concurente, care de obicei nu ocupă aceeași nișă. Asta ne face să nu fim optimiști.
Cum să rămâi cu nasul întreg după un pumn de libertate
Thomas Friedmann a spus cândva că în secolul al XX-lea importante au fost nu potopurile, ci mai degrabă perioadele de după potop (nu primul război mondial, așadar, ci ceea ce i-a urmat, adică evul nazi, apoi nu al doilea război mondial, cât ceea ce i-a urmat, adică evul totalitar sovietic). Extrapolând, pe vremea principilor moldavi medievali, ca Petru Rareș, situația era opusă, deci importante au fost în epocă nu potopurile, ci perioadele de dinainte de potop. Cât despre zilele noastre, se vede cu ochiul liber, partea cea mai importantă a potopului e chiar potopul. Pe fondul pierderilor reperelor social-culturale și morale se pierde, hemoragic, desangvinator și decerebrant, însuși sensul existenței, pe care mulțimile îl transferă (citește „pasează”) realității imaginare, așa încât în Est există serioase probleme privind acceptarea senină a Celuilalt, tolerarea diversității, așa încât sistemele sociale ale noii civilizații să se configureze și să funcționeze. Lipsește însă liantul esențial: este foarte important ca libertatea unuia de a da cu pumnul să nu atingă libertatea celuilalt de a rămâne cu nasul întreg. Sunt sigură că Petru Rareș, între cele două domnii, la asta s-a gândit, în timp ce făcea opoziție și în timp ce își ascuțea paloșul. Căci pe vremea aia, nu nasuri cădeau, sub pocnitura pumnului, ci capete, secerate de săbii, în numele libertății.