În timpul persecuțiilor creștine, se punea problema participării la sfintele slujbe și mai ales a spațiului în care să se săvârșească ritualurile creștine. Astfel, în casele creștinilor încep să apară mici biserici care purtau denumirea de „paraclise”; căci „pe câmpii, în singurătăți, în corăbii pe apă, în grajduri, în temnițe, și în fine pretutindenea era Biserica lor”, după cum spune Dionisie Alexandrinul. Astfel, după încetarea prigoanelor împotriva creștinilor, nu a mai fost nevoie de micile biserici din casele creștinilor, pentru că puteau fi construite lăcașuri de cult de dimensiuni mari, în care să încapă mulți credincioși.
Mulți dintre creștinii de astăzi doresc ca în casa lor să existe mici biserici ca în primele secole, dar acest lucru trebuie supus unor hotărâri la nivel bisericesc dintre care amintim: Sinodul de la Laodiceea din secolul al IV-lea (can. 58), care a hotărât să nu se săvârșească în case particulare serviciul liturgic, ci numai în biserici (doar în cazuri excepționale și cu binecuvântarea episcopului) și Sinodul VI Ecumenic din anul 692, prin canonul 31, care precizează: „Cultul public să nu se mai săvârșească în casele particulare decât cu învoirea episcopului”.
Acest lucru a pus capăt unor acte mai puțin cuviincioase care se petreceau uneori în cadrul caselor creștinilor. Însuși Fericitul Augustin spune: „În casele creștinilor afară de rugăciuni și de psalmi, altfel de cult să nu se mai săvârșească”.
Chiar dacă împărații creștini și-au construit în cadrul palatelor biserici particulare, acest lucru era uneori necesar pentru că împăratul (însuși Constantin cel Mare), datorită demnității sale, nu putea să manifeste acte sincere de pietate decât cu „toată curtea lui”. Să nu uităm că în cadrul palatelor împărătești, toți slujitorii curții participau zilnic la slujbele săvârșite de preotul întreținut de împărat. Chiar episcopii și-au construit din vechime în apropierea bisericilor catedrale, mici bisericuțe numite paraclise, spre a săvârși slujbe și rugăciuni de trebuință. Astfel, aceste paraclise au fost construite mai apoi în cadrul mănăstirilor, în cimitire, la diferite instituții școlare și medicale, în penitenciare etc.
Aceste paraclise sunt construite potrivit nevoilor sufletești ale celor care le folosesc, dar numai cu binecuvântarea episcopului și se sfințesc la fel ca bisericile obișnuite. Paraclisele trebuie să aibă pictură religioasă, altar și tot ceea ce este necesar pentru săvârșirea sfintelor slujbe.
Pr. Răzvan-George TOPALĂ
