Primele zile ale săptămânii au stat sub semnul scandalului numit Florica Bejenaru.
S-a vorbit și s-a scris deja despre deciziile contradictorii ale CNSAS. Florica Bejenaru a primit certificat de bună purtare, deși a avut angajament ca informator, a primi bani pentru asta și a iscălit zeci de note informative.
Decizia a venit după alte două decizii în care judecătoarea a fost declarată că ar fi făcut Poliție Politică.
Plecând de aici, dar și de la unele dezvăluiri pe care presa le-a trecut vederea, unii membri ai CNSAS au fost suspectați de a fi primit mită pentru a o albi pe distinsa membră a CNSAS.
Nu e singurul caz de hotărâre controversată a instituției.
După contestație, liberalul Titus Gheorghiu a primit certificat de bună purtare. Un certificat asemănător era gata – gata să primească și Dan Voiculescu, după ce prima decizie fusese net împotriva sa.
Din nefericire, cum se obișnuiește în presa danubiană, situația e denunțată în pamflete și în proză morală ieftină, în loc să fie explicată și, mai ales, supusă propunerilor de remediere.
Cauzele acestei situații extrem de primejdioase pentru o acțiune ce s-a vrut benefică sunt complexe.
Ne vom mulțumi să reliefăm doar una.
E vorba de absurditatea disocierii făcute de Ordonanța de urgență a guvernului Tăriceanu între colaborator al Securității și colaborator care a făcut Poliție Politică. Întocmită în disprețul bunului simț, Ordonanța definește drept Poliție Politică activitatea unui informator sau ofițer de securitate care a dus la îngrădirea unor drepturi ale omului.
A stabili dacă o personalitate a fost colaborator al securității e destul de simplu. Angajamentul iscălit, notele informative semnate, uneori și chitanțele sunt probe indubitabile. Un om care semna un angajament și iscălea note informative cu nume de cod se constituia într-un instrument docil în mâinile Securității.
Dur, mai dur decât ar fi permis normele scrisului la gazetă, Stejărel Olaru le-a zis acestor informatori cu angajament Târfele Securității.
Acesta a fost, de altfel, și scopul momentului numit semnarea angajamentului. Ca instituție de supraveghere a populației, Securitatea n-avea nevoie de angajament și de note scrise și iscălite de informator. În definitiv, pentru a afla ce fac românii, Securitatea se putea baza și pe trasul cu urechea. E greu de crezut că rapoartele ofițerilor erau verificate de superiori în materie de veridicitate. Semnarea angajamentului avea un alt scop decât obținerea de informații. Cel de a face din informator o păpușă în mâinile Securității. Informatorul putea fi șantajat de Securitate cu denunțarea în fața celor turnați. În plus, informatorul putea fi direcționat spre alte medii decât cele în care trăia. Cartea albă a Securității dezvăluie printre măsurile luate de Securitate în preajma unor evenimente importante ale Uniunii Scriitorilor direcționarea informatorilor spre evenimentele respective. Dacă, de exemplu, se petrecea la Iași un colocviu național, informatorii de la București primeau misiunea de a merge la evenimentul respectiv pentru a raporta.
Infinit mai greu e de stabilit dacă un informator a făcut Poliție politică. În absența victimelor, care ar putea să spună dacă li s-a întâmplat ceva sau nu după o notă informativă, decizia revine exclusiv CNSAS. Colegiul e însă alcătuit din membri trimiși de partide. Sunt oameni cu antipatii și simpatii, cu interese politice și chiar financiare. De aici, nu numai deciziile contradictorii, dar și voturile strânse în cazul unor persoane.
Dacă decizia s-ar limita la a stabili doar dacă o persoană a fost sau nu colaborator al Securității, lucrurile ar simple și, mai ales, scutite de subiectivitatea și interesele membrilor Colegiului. Angajamentul iscălit, notele informative, chitanțele sînt probe indubitabile, ce nu au cum fi interpretate.
N-ar fi, oare, cazul să se grăbească procedurile de modificare a Ordonanței de urgență?
Pentru că numai astfel ieșim din actuala ambiguitate iresponsabilă.
