Ambasadorul caută vechile urme

Săptămâna trecută l-am însoțit pe ambasadorul Georgiei, dl Nikoloz Nikolozișvili, într-o vizită la Mănăstirea Cetățuia, spre a căuta urmele trecerii lui Antim Ivireanu, fost trei ani stareț acolo. Printre altele, dl ambasador îmi face surpriza unui text aflat de domnia sa în izvoare istorice ruse despre călătoria în Moldova a mitropolitului georgian Ioan (Gedevanișvili) între anii 1790-1792. Nu i-am aflat numele în lista călătorilor străini care au scris despre drumețiile lor prin Moldova, așa că am fost tentat să cred că-s informații până acum necunoscute și nepublicate, însă parte le-am regăsit în cartea protosinghelului Vasile Bârzu „Mănăstirea Pângărați – studiu istoriografic și aghiologic”, Sibiu, 2016, pag. 99. Rămân de cercetat fragmentele referitoare la experiența ieșeană a georgianului, precum și detaliile „lumești” necuprinse în cartea autorului sibian – revelatoare pentru imaginea ruralului moldav la sfârșitul veacului XVIII.
Provenit dintr-o familie domnitoare în Georgia, Ioan Gedevanișvili a avut o viață extrem de agitată și aventuroasă, călătorind cât puțini dintre contemporanii săi au izbutit s-o facă. A fost mitropolit în Georgia, monah exilat, vicar al Mitropoliei Kievului, slujitor la catedrala din Kremlin, emisar cu statut diplomatic, a colindat tot orientul apropiat și zona Mediteranei, spre a ajunge stareț la Mănăstirea Pângărați – Neamț. „Trecând râul Nistru, de aceeași mărime cu Mtkvari (n.m.: rușii l-au reboteza, spre mai lesne pronunțare, Kura – este apa care traversează capitala Georgiei, Tbilisi), eu am ajuns în orașul Iași și am rămas în casa Mănăstirii «Trei Ierarhi», oaspete al lui Gheorghe grecul. Acesta era un om blând și prosper, din breasla negustorilor. Și am locuit la el precum la fiul sau la fratele meu.”
În cele din urmă, i s-a încredințat stăreția Mănăstirii Pângărați din ținutul Neamțului, desigur, cu încuviințarea „prințului luminat” Potemkin (Moldova era ocupată atunci de armata rusă): „Și mi-au dat 1000 de kuruși și Mănăstirea Pângărați, cu Hramul Sf. Nicolae, de pe malul râului Bistrița, ca să-i fiu stareț (…) Mănăstirea avea în proprietate 13 sate, mici și mari, și un munte la granița cu Ungaria.”
Până la definitivarea traducerii paginilor în care Ioan descrie experiența lui în capitala Moldovei (între altele, se întâlnea cu Besarion Gabașvili, poetul clasic georgian înmormântat la Iași în 1791, căruia, în ianuarie 2019, cu sprijinul aceluiași ambasador al Georgiei, i s-a dezvelit un monument în centrul urbei ieșene), prezintă real interes primele file consacrate stăreției la Pângărați. Aflăm mai ales care erau relațiile între mănăstirea deținătoare de sate și moșii cu trăitorii locului. „Când am intrat pe proprietatea și pe porțile mănăstirii mele, acestea mi-au adus aminte de Karchohi din peștera Ksani, și de alte locuri asemănătoare din Georgia.” Probabil, e-o referire la legenda întemeierii mănăstirii nemțene de către Sihastrul Simeon, într-o peșteră.
„Bistrița – scrie Ioan – este un râu care curge printre maluri curate de piatră, cu nisip mărunt, iar către izvoare, în albie de piatră. Pe ambele sale maluri se află o mulțime de sate de munte întărite și inaccesibile dușmanilor.” Respectivele așezări aveau obligații față de mănăstire, iar starețul detaliază: „locuitorii care se numeau țărani dădeau a zecea parte din vin și pâine, fructele fiecărui copac din zece. Din recolta de morcovi, sfeclă și varză, ca și din tot ce altceva se recolta, se dădea a zecea parte și fiecare țăran o zi din lună lucra pentru mănăstire, iar cine nu lucra 12 zile din an trebuia să dea 12 ruble. Dar nimic mai mult: în curtea țăranului nu călcai, că primeai dojană, și alte plocoane nimeni nu dădea. Și dacă voia, putea pleca în altă localitate, tu nu-l puteai împiedica, darămite să-l bați”.
Pentru că era lăsat să-și pască oile pe terenurile mănăstirii, „un om îmi dădea în fiecare an 150 de oi cu miei, 200 ruble de argint, 700 de păstrăvi prăjiți (probabil, afumați – n.m.), 700 de roți de cașcaval. Oricare așezare aducea a zecea parte din fructe și 4000 de melci.” Uimirea mea: cantitățile invocate sunt de-a dreptul enorme; va fi fost țara atât de îmbelșugată în toate cele? Moldova era istovită de războaie, satul mai datora și alte biruri, iar cronicarii vorbesc despre sărăcie și impilare… Ioan a chivernisit cât se poate de bine avutul încredințat și l-a sporit. Fără a se număra printre marile și avutele mănăstiri din Țara de Sus, Pângărații aveau, la plecarea starețului, 520 de ori, 151 de vaci, mai multe sute de porci, zeci de cai și boi, pădure (un munte întreg!), iazuri, pășuni, ogoare, stupine, mori, velnițe ș.m.a. Câtă bogăție românească s-a scurs prin veac „afară” până la Secularizarea îndrăznită de Cuza!
Ioan: „Am fost sfătuit să vând tot, totul îmi aparține și puteam dispune așa cum doream, dar nu am făcut-o ca să nu rămână cuvânt rău despre mine și zvon rău despre țara mea. După plecarea mea s-ar fi vorbit de rău: uite, a fost un georgian, a vândut tot și a furat mănăstirea”…
Aștept cu mult interes filele încă necunoscute la noi din scrierile lui Gedevanișvili promise de ambasadorul Georgiei.