Amărăciuni

Campionatul mondial de fotbal întinde o prețioasă mână de ajutor Guvernului Boc: agresivele (și redundantele) talk-show-uri de noapte nu mai au rating, fiind acoperite de… vuvuzele. De altfel, aș crede că telespectatorul român a-nceput să se sature de eternele confruntări în care aceiași combatanți rămân țepeni fie pe poziția „nu se poate altfel!”, fie pe „ba se poate!”, vehiculând la infinit răscunoscutele seturi de argumente.
Cetățeanul care încă n-a primit leafa ori pensia ciuntită și-i reprezentat de sindicate fâsâite pare, deocamdată, mai interesat de golul lui Tsabalabala decât de vidul ce se insinuează în propria-i pungă. La iarnă, când n-o să mai aibă nici subvenția pentru încălzire, o să sufle-n vuvuzelă, sub sancțiunea din fabulă – acum, joacă dacă poți! Am fost cândva, în Mongolia, la o vânătoare de marmote: în preajma gurii vizuinii se așează un obiect strălucitor, fie el și-o cutie de conserve goală. Biata marmotă iese și rămâne cu privirea pironită de noutatea cu sclipici, într-o stare de prostrație ce permite s-o iei de după ceafă și s-o bagi în tolbă.
Așa-i, acum, și la noi: trage la poartă Odemwingie ori Letsholonyane și gata cu tonusul revendicativ al nației – „dom’le, asta vedem numai odată la patru ani, așa că mă-nțelegi…” În iulie, vom rămâne și fără Messi &comp. și fără parale în buzunare, dar vine fiesta concediilor, apoi se deschid școlile, începe fotbalul autohton, Cotroceniul va născoci o nouă șotie DNA… gata, adjudecat, operația a reușit, pacientul, mort. Am asistat, în ultimele săptămâni, la cea mai dezmățată demonstrație de politicianism vulgar, năclăit în balcanisme ordinare, de jalnică speță. S-a dus pe apa sâmbetei și puțina nădejde ce-o aveau românii în independența și obiectivitatea Curții Constituționale – cine-i mai apără?
Remanierea guvernamentală va fi o gogoriță, fiindcă, evident, „pleacă ai noștri, vin ai noștri”: ursul nărăvit la miere rămâne țintuit la țuțuroiul bugetului, în pofida tuturor evidențelor și culpabilităților. În țara reprezentată de Becali la Parlamentul European (!), diriguită dictatorial de un președinte care, în loc să coaguleze energiile nației, este calat pe eternă dezbinare și unde totul este de vânzare, inclusiv conștiințele, ne merităm soarta. N-are nici un rost, la spartul târgului, să mai adaug alte argumente, fiindcă nu argumentele lipsesc, ci buna credință și cinstea elementară. Încerc, totuși, să atrag atenția asupra unor realități premeditat ascunse sub preș.
Prima: cifra pensionarilor este artificial umflată, fiindcă așa numitele „pensii” ale agricultorilor (lipsește complet criteriul contributivității) nu-s altceva decât ajutoare sociale și, atunci, raportul salariat/pensionar, de care se face atâta caz, este cu totul altul.
Apoi: resurse pentru peticirea bugetului mai sunt destule și introducerea lor în ecuație nu ne-ar fi obligat să fim singura țară europeană care taie din puținul pensionarilor. Țânțăreanu nu și-a plătit datorii de miliarde către stat. Videanu are o „restanță” de 7.260.000 lei noi, Berceanu, de 987.000, Udrea, de 415.000, Țiriac, de 4.800.000, Paszkani de 25.540.000 lei noi. Până și antipaticul moralist TV Moraru a uitat că „decarteze” câteva sute de mii de lei noi. Prin neplata TVA-ului, astfel de căpușe au supt din bugetul României 3,7 miliarde de euro – arhisuficient pentru ne-amputarea pensiilor. De ce nu-i execută nimeni? Dacă aceste cifre vehiculate în presă sunt reale (și nu văd nicăieri dezmințiri), atunci chiar că suntem caraghioși și iresponsabili!
Cum credeți că se vor opera reducerile de personal? Regula pretutindeni aplicată în lume este „pleacă primii cei care au venit ultimii”. Ultimii au fost înscăunați în posturi gras plătite tocmai pionii clientelei politice. Vor pleca primii? Aș! Drept pentru care îmi permit să consider respingerea moțiunii de cenzură nu o victorie a guvernului Boc, ci numai o dramatică amânare a scadenței, cu consecințe din ce în ce mai amare – desigur, nu pentru cei care și-au făcut de mult suma, ci pentru pârliții care împușcă francul. Suntem cu toții vinovați și devenim din ce în ce mai vinovați. Cu jale în suflet, mă tem că trebuie dată târzie crezare spuselor lui Brucan. Știți dvs. ce-a zis. L-am urât atunci, dar…