Scriam în 2005 despre notele și notițele lui Const. Călin: „Le-aș dori adunate într-o carte” („Printre cărți”, Ed. Junimea, p. 227). Și iată că am în față… cartea: „Stăpânirea de sine”, Ed. „Ateneul scriitorilor”, Bacău, 2010. În argoul editorial, cărțile format A/5 care depășesc 600 de pagini sunt supranumite „cărămizi” – aluzie, desigur, la paralelipipedul din lut ars, dar și, de ce nu, o sugestie privind potențiala contribuție a acestor opuri mult trudite la zidirea edificului culturii naționale.
Cum se știe, esențele tari se țin în sticluțe mici. Notele mărunte, care au presărat totdeauna sarea și piperul în paginile presei culturale, nu prea mai tentează, poate tocmai din pricină că obligă la concizie și idee răspicat formulată. Mai comod este să-nnegrești postate de hârtie; până la urmă, tot s-o nimeri să comunici câte ceva – evident, dacă afli și cititorul răbdător să caute acul în carul cu fân. Cu atât mai mult este de remarcat prezența în poligonul gazetăriei-pistol a unui respectat universitar, adică tocmai a unui reprezentant al intelectualității deprinse cu largile desfășurări din necuprinsul tratatelor și monografiilor (Const. Călin trecând de mult, cu brio, și proba monografiei de proporții).
În diverse publicații, universitarul băcăuan semnează de ani de zile pagini întregi de scurte, acide, erudite și pilduitoare însemnări, adevărate modele de exprimare concisă, elegantă și cu tâlc. Le-a adunat într-o carte a cărei tonalitate generală este… amăruie. Autorul explică: „Am intrat în post-comunism pregătit, avântat, cu speranțe curate, dar decepția de formele și tendințele sale s-a instalat repede și, până acum, iremediabil. Faptul acesta mi-a influențat tonul, care, în mare parte, e unul amar.” Iată și un rezumat din „lista regretelor”: astăzi, boss-ul din Ligă este mai cunoscut decât președintele Academiei, conducătorii cluburilor de fotbal decât rectorii marilor universități, vedetele de televiziune decât mari actori eminenți din teatrele naționale, demimondenele decât femeile savante, escrocii decât miniștrii, reporterii unor tabloide decât romancierii și eseiștii.
Constatând cu amărăciune că senzaționalul și divertismentul, încuibate adânc în carnea prezentului, au confiscat aproape exclusiv atenția în defavoarea trecutului unde se află marile modele, Const. Călin se lamentează cu deplină îndreptățire: „Ni s-au golănit ochii, ni s-a birjărit limba. Ne declasăm voluntar, cuprinși de o ciudată voluptate a degradării. Coborâm! Mentalitatea contemporană e dominată de trivialitate.” În altă „cărămidă” a sa („Gustul vieții”, Ed. Agora, 2007) sunt sugerate motivațiile: în politică au succes cei tari de gură, în literatură cei „trendy”, „comerciali”, apți de compromisuri cu conștiința lor estetică și care au uneori în spate trusturi de presă sau edituri puternice. Marketingul seduce publicul și îi orbește pe unii comentatori („Câte cronici nu sunt altceva decât publicitate mascată!”), iar când este vorba de jurizări, „în destule cazuri, votul este dat pe bază de troc persoanelor (cu trecutul și prezentul lor) și nu operelor.”
Departe de a scrie numai despre literatură, autorul investighează mai toate domeniile în care fie că se bâjbâie, fie că se pășește cu bună știință alături de drumul drept. Prin adiționarea frânturilor de realitate comentată intenționând să propună „destule elemente de cronică”. Ceea ce, neîndoielnic, izbutește. Propunând o abordare de stirpe enciclopedistă, Călin surprinde prin neobișnuita bogăție a referirilor, a surselor invocate și, mai ales, prin insațiabila citare de autori și titluri de opere. Dacă va încerca, cu prilejul altei ediții, să adauge un indice de nume, va trebui să constate că materia i-ar ajunge și i-ar prisosi măcar pentru o broșură de sine stătătoare! „Stăpânirea de sine” este scrisă cu deplină stăpânire a condeiului, fără „ira et studio”, autorul declarând că „a ținut la ținută”. La echidistanța pe care o practică programatic renunță doar într-un singur caz: „Atașat sunt de cei care scriu bine. Adevărul nu poate fi decât de partea lor.”
