Socotelile contabile ale creștinului român cu Divinitatea s-au sfârșit odată cu postul – lungul, interminabilul post – eveniment care s-a reflectat în aglomerația imposibilă din supermarchețelele patriei, înainte de sfânta sărbătoare a Învierii.
Masa de Paște – prevăzută a fi îmbelșugată, însă în limitele decenței – s-a transformat într-un dezmăț culinar de-a dreptul nesimțit. Românii de pretutindeni, într-o solidaritate imposibil de atins în alte domenii, s-au suit călare pe-aceeași lungime de undă digestivă, ca pe spinarea unui armăsar alb, dar cam nărăvaș.
Mă uitam în zilele de dinainte de Paște în magazine și nu-mi venea a crede. Haleală și pileală, pileală și haleală; multă, tot mai multă, cât mai multă, cea mai multă. Cărnuri, țuicane și whiskiane, cârnați, ficați și umplutură de mici umpleau coșurile largi cât portbagajul mașinilor de mic litraj, Honda sau Matiz. Simultan, din sursele de aprovizionare ale fiecărui cetățean al patriei, soseau cu poșta rapidă cadavre de miei, purcei, rațe și găini.
Zile eroice pentru mațele noastre! Fiecare a băgat în el cu hărnicie, de parcă ar fi fost prevăzut de la natură cu șapte guri și zece găurele în cur, cum are mitraliera. Din când în când, ambulanța mai sălta câte unul care pierduse lupta cu crăpelnița dezlănțuită și-l ducea urgent la urgențe.
– Ni-no, ni-no! – își făcea loc în trafic sirena ambulanței.
Celelalte mașini opreau respectuos. Întins pe spate, câte un bolnav de ghiftuială simțea nevoia unor spălături interne cu detergentul minune, care să-l repună în circuit. Ofta încet, trăgând câte un pârț răzleț, când asistenta întorcea capul. În el, sângele îmbâcsit abia apuca să curgă, de zeci de ori mai poluat ca râurile românești de munte, unde tot mitocanul găsește ceva de aruncat, un pet gol sau niște chiloți jegoși.
Sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea indigestiei la români. La fel cum e Crăciunul. Doar cu asta rămâne prostovanul.
Mă înșel, oare?
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
